sâmbătă, 7

e 14:47 și încă nu am incendiat camera sau, mai rău dar nu imposibil, pe mine. în schimb, am reușit să sparg un castron, să vărs cana de ceai, să mă împiedic pe scări, aproape să cad în noroi pentru că, na, e vânt afară și eu am prea puține kilograme.

vreme de primăvară, soare.

sâmbătă, 7. se nasc oameni și mor oameni, ca în orice altă zi.

de trei ore fac ceaiuri, beau cantități industriale de apă și mă uit pe pereți. azi nu citesc, nici muzică nu pot să ascult. mă așez pe spate, în pat, îmi fixez un punct pe tavan (punctul meu de vedere).

sâmbătă, 7. și în câteva ore se duce și ziua asta.

copilul frumos care nu știa să zâmbească

sunt aici în fața ta. mă vezi. mă poți atinge(dar nu o să faci asta, știu, știu.). poate sunt goală, poate e frig și-mi acopăr fața cu un fular verde, gros. poate miros a ceai, poate a cafea fără zahăr. poate a vodkă și a tutun. poate în aer se simte parfumul meu amestecat cu fum. și poate nu-ți place ce vezi. copilul frumos din mine s-a sinucis. nu știa să zâmbească. și poate dacă zâmbea, era cel mai frumos copil din lume. nu-l căuta. tot ce poți avea e aici, în fața ta.

și mirosea a vânt de primăvară și-n vânturile de primăvară s-a dus....

Delir de noiembrie

Noapte de noiembrie, tristă, mohorâtă. Plouă cu nemiluita de zile întregi. Apa curge în șiroaie pe geamurile bucătăriei. Mona stă nemișcată, în fața ferestrelor. Cu picioarele goale pe gresia rece. Cu trupul subțire amorțit. Coastele-i rup pielea străvezie. Luminile străzii aruncă o nuanță rece, albăstruie peste trupul ei rece, peste părul răvășit care-i curge în dezordine pe față, pe sâni. Un trecut futut care încă-și târăște picioarele prin mintea ei neagră. Buze roșii, roase până la sânge. Pereții obrajilor mușcați până când durerea nu se mai simte. Miroase a fum și a scorțișoară. Urmele unei alte nopți plină de păcate: sticle goale de vin, dresuri negre aruncate pe jos, o lumănare topită pe masă, parfumul lui în aer.
Mona, goală, urmărind fiecare picătură de ploaie cum lasă dâre pe geamurile aburite. O noapte. Doar o altă noapte.

un foarte mare nimic

se-ntâmplă uneori să...să...să vrei liniște.
și să nu ai unde să te ascunzi..
ce-o să faci? o să petreci noaptea pe balcon sau într-o cabină de duș? unde dracului să-ți cari oasele obosite doar ca să te bucuri de nenorocita aia de liniște? o să te scufunzi într-o cană de ceai. ceai de la Sf Plafar, cu toate plantele alea care te-ar trimite la somn, direct. doar dacă Creieraș te-ar lăsa dracului în pace. doar dacă ai tăi te-ar lăsa dracului în pace. doar dacă....doar dacă. și stai și te uiți pe pereți și parcă nimic nu mai e ce-a fost, îți pierzi răbdarea, nu apare nimic nou, nimic nimic nimic. stare de spirit proastă. a nu-știu-câta din ultimul secol.
te uiți în oglindă, dar nu mai râzi. hăhă. nu e nimic amuzant. aceeași expresie de om sictirit. ochi adânciți în fundul capului, la ani lumină distanță de strălucirea de altă dată. rimelul mânjit pe obraji. buze mușcate. față de fetiță proastă și rătăcită
fetiță proastă care vrea liniște...

ultima zi de dezmăț

un pachet de țigări topit în 12 ore, două căni sănătoase (adică mari) de ness, stări proaste, plictiseală, nu tu chef de citit, nu tu chef de scris, ca să nu mai vorbim de mâzgălit culori pe ușile dulapului. puțin haos, te-ai agitat așa, aiurea, ți se făcuse dor?! ă? o fugă la 11 noaptea, de plictiseală, de poftă de aer curat, dar și aia încheiată cu succes cu niște tutun, gudron, etc.

dar declarăm asta ultima zi de dezmăț. 

amintiri din criptă, pink floyd/division bell și un „zâmbește, știi tu de ce!”. nu-mi amintesc, dar o să zâmbesc, promiiiit.

mona-fetiță cuminte.

trage adânc aer în piept, nu mai ai țigări. calmează-te. bea niște apă. ascultă jazz! stinge veioza, trage-ți pe tine cele mai fancy pijamale. în pat cu tine! tocmai s-a încheiat ultima zi de dezmăț. 

delirul de la 00:48

câtă toamnă! culori peste culori. iarăși frunze roșii și galbene, între paginile mâzgălite ale unei agende din 2011. ce făceam în 2011? mă lamentam. că e frig, că e greu pe munte, că-s pe stop, că X e un bou. din astea. de duduie blocată în adolescența târzie. dacă se poate numi așa perioada aia.

whatever. uite, vezi? încerc să-mi revin. mă pun pe picioare. poate mai salvez ceva din mine, poate. încă nu e târziu, nu? vedem ce e de reparat, ce e de aruncat la coșul de gunoi, poate construim și ceva frumos.

poate.

iar mi s-a dus somnul. de cee?
nu observi și tu cât aberez? trimite-mă la somn. acum!

de toamnă

incest/ Christine Angot, un ceai fierbinte cu multă lămâie și cerul plumburiu de toamnă. Bacovia pe străzi, cu sticlele de vin, goale. pe străzile peste care se lasă întunericul, încet. aer umed și rece. un soi de liniște....liniștea mea. plimbarea în parc, cu mami. culorile toamnei. frunze roșii la paginile 156-157. și la paginile 10-11. pereții galbeni scorojiți și prea mult zumzet. voci peste voci.

nu poți petrece o zi întreagă pe balconul de la marginea lumii....

delirul de la ora 5

3 părți tutun cu aromă de vanilie și o parte fericire.
discul vechi cu jazz și cești goale de cafea
pe masă.
o amintire. a fost el.
ne pierdem acum, pentru vecie
undeva în Indonezia.
picioare reci și-un soare de toamnă...
miros de mere verzi

spre Nord

Nu o să te uit, dar acum vezi-ți de ale tale....

Eu am plecat în alt film. Sunt o copilă blondă, cu tenul alb încărcat cu pistrui. Am ochii mai reci decât mările nordului. Buzele roșii au gust de vin. El mă adoră, îmi linge gleznele, îmi încurcă părul printre degetele lui, mă trage spre el și-mi fură săruturi încărcate de briza mării. E frig aici și suntem singuri. Sfârcurile întărite se ating de pielea lui. Noaptea se lasă peste noi, în curând privirea lui se va tranforma în stele pe cerul unui apus mort.

Mă sărută încă o dată. Sunt pierdută printre sticle de vin, calc pe cioburi. Ceasul e întors pe dos. Și lumea toată. Sunt departe de casă și mi se frâng oasele de dor.

Am uitat de mine...

praf. de toamnă

în camera-muzeu, pe fotoliul verde, tronează o sticlă de vodkă. și Mona, cu expresia ei de om veșnic nemulțumit. un gât de vodkă și-un gând. poate două...

eu nu mai iubesc pe nimeni, ce pana mea! păi, pentru ce? pe măsura ce sticla se golește, Mona se adâncește într-o dulce singurătate. fotoliul e confortabil, lumina slabă și undeva, după draperiile cu dungi, cerul negru și lumina corpurilor de iluminat de pe bulevard. ferestrele deschise. vântul ăsta puternic, mirosul de cauciuc ars, zumzetul trecătorilor și Mona, pierdută, ratată, cu alcoolul curgându-i prin vene. mirosul de parfum dulce și tutun, buze cu gust de cafea. mușcate până la sânge. Mona vrea să fugă, dar corpul e moale și călduț, picioarele î se frâng pe podeaua rece. stai aici, urlă pereții. hahaha, Mona râde isteric. păi mă, tâmpito. vocea lui răsună peste tot: tu crezi că ei vor să știi?

prea multe vise....și apoi nu e greu deloc. ajungi să nu te mai înțelegi cu tine.  așa se naște o superbă personalitate de tip schizoid ...ahahaha.

o scurtă pauză

orice exces strică. când faci exces de alcool, deja e o problemă. și trebuie să faci o pauză.
ca apoi să-ți placă din nou.

așa e și cu oamenii. excesul de oameni strică.

să rămâi închis în gândurile tale, nici alea prea clare, e o treabă dată dracului. fără alcool. fără țigări. fără muzică. doar bâzâitul calculatorului. doar vântul de-afară. tu cu tine.

un moment de luciditate căruia mai bine i-ai da un șut în fund. dar trebuie. e necesar. ca să fie bine. măcar uneori.

de pe balconul de la etajul trei, tu picasei, într-o noapte. într-o prăpastie.  dar ți-ai revenit. acolo e un singur om. zgribulit de frig într-un pat rece. așteptând să mai treacă o noapte...și încă una. și tot așa.

te-aș cere înapoi însă n-am cui te cere.....un singur vers care zornăie prin cap, aiurea. nu ai pe cine să ceri de niciunde.

nu poate. și poate nu vrea?!

E frig.
Toamna neagră pentru tine.
Umbli ca o descreierată, slăbită, cu oasele lovindu-se unele de altele sub pielea palidă. În sutien, cu halatul strâns pe corpul tău subțire.
Ochii tăi negri adânciți în orbite.
Cu mâinile tremurânde pe ceașca de cafea la ora 7, în bucătăria rece.
Și albă.
Ca tine.
Cu părul vâlvoi prins într-un coc simplu.
Cu o urmă de sânge pe buzele mușcate.
Cu gândurile vraiște în toiul nopții.
Cu ochii fixați în stelele din tavan.
Pierdută printre cearceafurile reci.
Singură.
Asta ești tu: o umbră.
O amintire mâzgălită a unui copil frumos.
Asta ești tu, cea care te scalzi în mlaștină, printre buruieni crescute aiurea.

Asta ești tu în fiecare dimineață.
În fiecare noapte cu o carte în mână, din care nu poți citi.
Asta ești tu, asistând amorțită la scena de pe care ai picat.
Pe balconul de la biserica catolică tu fumai în clasa a 11a țigări lungi.
Și asta nu are nicio legătură, dar poate îți amintești de tine cum erai.

4:18 se crapă de ziuă

I-ai iubit pe toți, cu sufletul ăla al tău de fetiță proastă. Iubirea ta mizerabilă aruncată-n stânga și-n dreapta, prin cine știe ce pat. O noapte. Două. Din prietenie, poate. Câteva nopți, apoi s-a terminat comedia. Și asta, la fel. Ai mers mai departe, împleticindu-te. Oarbă, goală, pierdută în propria ta lume. I-ai lăsat să intre acolo, erai mică. Și-acum ai crescut, prea repede. Degeaba. Ești singură și rece și-ți tremură mâinile când ridici cana de cafea. Încetează cu smiorcăiala! E târziu, treci la somn, se crapă de ziuă. O altă zi în lumea ta mică și murdară. Nu poți să mori în somn, ar fi prea simplu. Fetițele proaste luptă, totuși, până crapă.

La dracu, de trei ori!

Nu știu ce-mi lipsește.....ca să fiu mai liniștită. La dracu cu insomniile, cu plictiseala, cu orașul ăsta. Încă puțin și voi trimite și muzica la dracu....începe să moară. Și am zis că atunci când muzica se va stinge.....în fine, nu mai contează. Nu e momentul acum.
dar dacă nu e acum, când va fi?
asta nu e vară, e iad. termometru spart! boom! e haos, iarba se usucă prin parcuri.

Kaya în Orașul Petuniilor aka Caracalangeles/ Rio de Caracal....ha hahaha

vreau să zac pe-o plajă pustie, la apus. nu vreau aici, printre petunii colorate puse de un primar diabolic care a tăiat toți copăceii ăia frumoși. nu avem umbră, avem petunii orbitoare.

oh, sfinte sisoe, nu mai vreeeeau!

o zi

Hemstermobilul gonea cu viteză pe străzile din cartier, lăsând în urma lui nori de praf și babe speriate.  Troncănea din toate părțile, un far îi atârna spart, dar avea radio. Simfonia nu-știu-care a lui Mozart urla în difuzoarele stricate ale mașinii. Purtam ochelari de soare și urma să ne rupem creierii. Era o zi de miercuri, iulie- un iulie cam friguros, soarele se topea pe cer în cel mai marfă apus din ultima vreme și eram prinși în orășelul ăla pe cât de minunat, pe-atât de locuit.

Copil nebun

plouă.

în altă dezordine de idei, s-au tocit lamele cuțitelor, s-au subțiat sforile.

cel mai bine scrii când ți-e foame, când n-ai țigări, când ești plină de draci.

ce mai faci, Mona? la fel de tâmpită ai rămas.
când ai de gând să crești? când o să ucizi copilul ăla nebun?
îți citesc în ochi durerea și scârba.
parcă simt eu toate durerile tale. și începe să-mi fie silă de viață.

Mona, fă dracului o faptă bună și ucide copilul nebun din tine. Se chinuie degeaba. Degeaba, Mona!

Tu cu sângele tău rece....poți să faci asta!

stop. nu mai vreau. nimic.

Sufocare

rochița asta albastră se lipește de corp, se mulează pe fiecare formă a ta, Mona. spatele ți-e ud de transpirație, părul tău se lipește de gât. curg culorile din tine, iar printre coaste îți curg răuri de epidermă. 

alergi ca o nebună pe străzi, goală, sub soarele ăsta de iunie, trupul tău se topește..

se topește..

Aaaaaaaaaaaa!

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! - ăsta a fost un urlet. e urletul din fiecare seară. un urlet pe care îl aud doar eu, dar care sparge ceva în mine, ceva se rupe, ceva nu mai stă la locul lui.
Și-n seara asta urlu: de cald- mă topesc ca o lumânare, stau la etajul 4, de ce dracului nu mă car acasă? m-aș întreba. dar și acolo aș urla din alte motive. și da, urlu. pentru că e cald, pentru că nu-mi găsesc locul, pentru că-n orașul ăsta minunat și futut în cur nu găsești o iarbă bună(da, fumez, că dacă n-aș fuma, uneori, m-aș duce la cele sfinte). urlu pentru că oamenii nu mai știu să vorbească, ci doar aruncă niște metafore iar eu trebuie să caut ce-a vrut să spună nu știu care pulă neînțeleasă(da, vorbesc urât, aia e). urlu în continuare pentru că mă deranjează niște insomnii, pentru că mă zvârcolesc în pat ca emily rose până adorm, pentru că mă trezesc ruptă, pentru că am ajuns astă seară acasă și nici măcar o cafea nu am băut cu mama, a trebuit să mă întorc aici.
urlu și o să tot urlu pentru că, ei bine, am niște demoni în mine pe care trebuie să-i dau în șuturi afară și...
și urlu! e tot ce pot să fac când nimeni nu ascultă, nimeni nu înțelege. pentru că-mi lipsesc oameni. o să tot urlu și zău dacă lupii nu sunt invidioși pe mine.
urlu. și nici măcar nu văd luna de aici.

o să ne împușcăm în cap și-o să ne aruncăm din tren, pe-o vreme ploioasă de vară, iunie, pământ fierbinte.

...

mda, păi..eu nu mai zic nimic. dacă tu îmi vorbești în metafore când lucrurile sunt așa simple (ne f***m sau nu), ce să mai comentez? e insuportabil să aștept după toanele tale...asta putea fi o seară faină, ca atunci când te-ai aruncat asuprea mea și ai început să muști ca un sălbatic din carnea mea (în plină zi). și acum, te-ai speriat, cumva?

cu drag (?!?!), Mona

wonderland

ne-am trezit la apus, pierdusem toată ziua în cearceafuri apoi adormisem, cum să ratăm toată ziua, m-ai certat, dar soarele apunea atât de frumos, culori fierbinți curgeau pe cer, oh, toți eroii aerului nostru se ridicau de undeva, din mocirlă poate. ai deschis ferestrele și un aer călduț a început să mă mângâie, nu mai știu dacă visam sau nu, dar fumul țigărilor tale cu filtru portocaliu și mirosul de cafea nu puteau exista decât în realitate. 

totul e sec. pauză lungă. 

ai dispărut. 

te-ai pierdut pe undeva? nu-mi răspunzi? bine. 

sper că ești în wonderland. și sorbi răsărituri la cafea. 

mângâi animalul ăsta care nu vrea să moară, oricâte lovituri ar primi de la mine, oricâte picioare în burtă și-ar lua. mângâi acest animal care nu este altceva decât singurătatea. 

Scărbă

Dincolo de ușile de la dormitor, se aude o voce.

- Ia vino tată puțin, tu nu știi să-l saluți pe tac-to? Ai dreacu copii, numai pe mă-ta aia o vedeți. Inima stă o secundă pe loc. Apoi începe să țopăie în piept. Taci, futu-ți pe mă-ta, îi zic printre dinți. Întru în cameră. Bătrânu se uită la televizor- emisiuni politice. Mă izbește un miros greu de alcool. Mai toarnă un pahar de vin roșu- producție proprie- și începe să-mi prezinte situația: mă-ta e o tută și tu la fel ca ea, mi-ați mâncat zilele și ficații.
Bine tată, noapte bună. Îl las să urle.

Așa se derulau toate serile. Ajungeam acasă obosită, cu un val de ceață peste creier și eram luată în primire. În capul meu se spărgeau toate oalele. Trebuia să justific prostia de care dădea dovadă mama și mamei să-i suport toanele, să o las să mă arunce încă o dată de partea cealaltă a baricadei, alături de tata, că doar noi doi suntem la fel, la fel de nenorociți și fără suflet. De-asta mi-era scârbă: de familie. Și când scârba aia a devenit obraznică și nu am mai putut să o controlez, am zis: băi Mona, fă ceva că aici nu mai e de stat, tată!

Realitate. 

S-o trimit în pulă, zic! Dau câteva telefoane. Arunc ultimii bani pe iarbă și-o sticlă de vin. Mă încui în cameră și mă dezbrac. Îmi flutur ființa între patru pereți. În liniștea nopții rulez un cui strâmb pe pervaz. E sufocant de cald. Să treacă vara mai repede. Mă așez în pat. Patul scârțâie. Pink Floyd- Shine on you crazy diamond. Tată, unde dracului te-ai dus? Un val de fum mă înneacă. E bine. Încep să uit de mine- e din ce în ce mai bine. Durerile s-au potolit. Parcă ar fi luat pauză. Le simt, dar la o intensitate mai mică. Mai trag un fum. Mona, ești o topită! Sunt. Vinul e sec. Îmi amorțește gura. Pleoapele sunt grele. Poate de data asta reușesc să adorm. Când apar gândurile, o să dau cu ele de pereți. Da, așa o să fac!

cu drag

mamă, eu mă culc acum, dar nu vreau să mă mai trezesc mâine dimineață. să nu mai prepari cafea fără zahăr, nu o va bea nimeni, va rămâne rece în ibric ca și corpul meu în zori. mergi la somn liniștită și nu mai lăsa problemele să-ți strice somnul. în final, toate se rezolvă. uite, eu am găsit rezolvarea, poate cea mai simplă, dar singura. după ora zece, eu nu te voi fi sunat încă. atunci te vei întreba ce se întâmplâ cu mine și mă vei suna la ora unsprezece, în pauza de masă, dar nu-ți va răspunde nimeni. vei afla că nu mai sunt printre voi. să nu plângi, mamă! să te gândești că pentru mine așa e cel mai bine, mamă! că am trăit cât am putut, cum am putut, că anii ăștia i-am simțit, că nu am lăsat timpul să treacă chiar așa, aiurea. nu mai am răbdare până voi scrie o carte căci, mamă, nu am ce scrie. din mine nu izbucneau decât gânduri negre, fierbinți și dureroase. 

cu drag, Mona

semne de întrebare

nu știu de ce mai bântui pe aici, tot fumez și beau ceai și ascult muzică și încep alte și alte cărți și îmi sun mama în fiecare dimineață și vorbim la cafea- eu aici și ea acolo- și șterg biroul de praf zilnic și încerc să arunc o vorbă caldă oricui are nevoie, dar zău că nu știu de ce mai bântui pe aici, din ce mă mai țin, cum de nu mă lasă picioarele când creierul meu e invadat de cele mai întunecate gânduri, când nici soarele nu-mi mai place chiar dacă s-ar mai ivi pe cer, când cerul parcă mă apasă cu greutatea lui, chiar nu știu de ce mai bântui pe aici când trecutul mă trage la el și încep să mă gândesc că din țărână suntem făcuți și-n țărână ne-ntoarcem și vreau să fiu doar țărână și să ma ducă vântul departe, iar în lumina rece a dimineții să nu mai rămână nimic din mine, poate doar fum și miros de cafea amară în aer.

10 ani

Aleg o carte din raftul de cărți. se numește Iubire la suprapreț și-mi amintesc că am cumpărat-o în ultimul an de liceu dintr-un supermarket din București într-o duminică- mă întorsesem din Vamă. O răsfoiesc puțin și cade ceva din ea. E o fotografie. De la distanță abia disting anul: 2003. Acum 10 ani. O ridic și o întorc.
E o fotografie cu mine și tata pe stadion, la un meci de divizia B, cred. Nu asta e important. E o zi de toamnă, pot să-mi dau seama după culorile cerului și frunzele copacilor care înconjurau stadionul. Eu stau în brațele tatălui meu și zâmbesc. Mă uit în gol, undeva în stânga jos. Am un zâmbet sincer, dar totuși pot să disting o urmă de tristețe. Se întâmplă să fii și trist la 11 ani. Port o geacă portocalie, veche și decolorată. Am purtat-o până când fermoarul ruginit nu a mai vrut să funcționeze. Pe cap port o bentiță lată, tricotată de mama, în două culori: galben și albastru. Părul negru și foarte lung îmi cade pe umeri. La câteva luni după, în vara anului următor, mi-am tuns părul foarte scurt. Nu-mi amintesc de ce. Tata are o privire încruntată. Ochii lui sunt de un gol nesfârșit. Se află la ani lumină distanță de strălucirea de altă dată. E încruntat. Pot citi dezamăgirea pe buzele lui. Suntem apropiați. Cred că încă ne înțelegeam bine și ascultam muzică împreună. Și acum mai ascultăm, dar parcă nu mai e ce-a fost. Au trecut anii, el a îmbătrânit, eu am crescut, m-am maturizat și-am început să înțeleg lucrurile altfel. Acum înțeleg expresiile noastre din acea fotografie. Și nu le voi uita niciodată. E clar că lucrurile începuseră să meargă într-o direcție greșită. 

pentru Mona

pune-o pe mona aia sa faca lucruri frumoase...sa citeasca, sa deseneze, sa croseteze, sa faca mancare...sa se plimbe mult cand iese soarele, asculte muzica faina, sa isi faca prieteni buni, tineri si nevinovati ... sa alerge goala singura pe plaje pustii, sa lase vantul sa se joace in parul ei, din ce in ce mai lung, sa fie mai colorata decat florile de mai si mai luminoasa decat soarele din iulie ...
si fa-o sa zambeasca.. mai ales sa rada si sa zambeasca...
... stii... ia-i o motocicleta... sa se plimbe prin tara.. pe soare..macar o bicicleta ...

O.

...

mai bine nu te-ai uita-n ochii mei. n-aș ști să-ți spun cu exactitate dacă te pierzi sau nu. și dacă te-ai pierde, nu aș ști unde. 
aia e! am zis de atâtea ori și poate am făcut prost că am acceptat, că m-am resemntat atât, dar atât de ușor, încât acum parcă am un regret. sau mai multe. eu știu?! nu mai știu nimic. se prăbușesc porțile universului meu, lumea mea se stinge încet, cade, decade, se alege praful. nori de praf, să mori de durere și-altceva nimic. 
nu, nu, nu înțelege greșit! tu ești bine unde ești, mai bine decât înainte. iau toată vina asupra mea pentru...pentru tot. tu vezi-ți de ale tale, dragul meu.... lasă-mi ochi, lasă-mi mintea...lasă-mă și du-te. te așteaptă ceva mai bun, sunt convinsă. mergi înainte! 
eu mă opresc aici. nu mă mai satisface nimic. nu te mai uita-n ochii mei, acum în  ultima secundă. îi închid și aștept să cadă pereții și tavanul și să mă îngroape. vise putrezite. zâmbetul ăsta nu-i al meu. e-atât de fals. să-l șterg, zic. 

lasă....e un final decent. așa trebuie să fie toate finalurile: simple. nu se va agita nimeni. nu sunt motive. aia e! iar și iar. până la final. până la finalizare. 

și totuși...

gândurile astea...parcă nu-s ale mele. nu le mai pot controla...

mona

mona a turbat. îi ies flăcări pe nas și urlă. s-a plictisit. s-a săturat. zice că îi e scârbă. tot pomenește de scârba aia. și nu știu ce să-i mai fac. stai cuminte! dar nimic. mona nu ascultă. patrulează prin cameră, ochii săgeată în podea. s-o uita la pantofi. deși nu cred. e turbată. cică sunt mulți imbecili, prea mulți. așa o fi.

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal și eu mă iubeam
pe la etajul trei
cu fumul țigării, cu o cană de ceai...

pământul ăsta are nevoie de ploaie...și eu de aer curat.


băi, și a început să-mi vorbească despre cum se pot schimba oamenii... și despre dragoste, că aia te schimbă, că te face mai bun, mai calm, mai puțin stresat, mai fericit...și i-am zis să nu atace subiectu ăsta, că-l rog eu frumos. și-a tăcut. dar preferam să fie încăpățânat și să continue, să-mi vorbească de dragoste, de dragostea noastră care ....ducă-se pe pustii că s-a dus, de fapt. speram să-mi spună ceva legat de noi și eu să fiu de acord, să încep să plâng, să îmi înghit cuvintele, să-i zic șoptit să mă lase o secundă că nu mai pot vorbi, că am buzele sărate și plâng, plâng pentru dragoste sau ce a fost.... acel ceva care m-a făcut la vremea aia mai fericită, mai puțin stresată, mai calmă și puteam să dorm noaptea- în fiecare noapte.

ce mama dracului facem, mă? ce facem? zi-mi....mai bine......te îngropam la timp!

Iubitul meu....trecut

Nu mai tai și nu mai spânzur. M-am dus la Trecut, l-am zgâlțâit puțin și i-am zis: ridică-te și mergi, dragă! Și așa a făcut. L-am lăsat să-și bage iar bocancii în viața mea și să retrăiesc relații, momente și zile, plimbări prin Bordei sau Floreasca sau......aaaa, da, prin Izvor acum fix un an cu Patricia.....și mi-am amintit de părul meu portocaliu sau roșu aprins, Și m-am plimbat - recunosc- puțin și pe Strada Xenofon, prin Carol, am băut o bere în Harley și încă vreo două în fostul Jack.

Aseară am vorbit 29 min și câteva secunde la telefon cu Trecutul. Am avut intenția de a trimite mail-uri lungi- tot Trecutului.

Și uite așa am ajuns, într-un moment de slăbiciune și de început (sau continuare) de depresie să-l scriu pe nenorocit cu majusculă, să-i acord atenție și să-l las să-mi fută somnul. Cafeaua aia în pahar roșu are gust nasol, țigările sunt aspre, dar nu-i nimic, vine Trecutul cu măna lui și mă mângâie pe creștet, mă pupă pe frunte iar eu... eu îl las să-și facă de cap. Îl las să se joace. Poate merită. Mă face să zâmbesc apoi să clocotesc de furie iar în final să plâng. Să plâng în hohote, să simt cum toată seva îmi curge prin ochi.

Joacă-te, nemernicule! Mă mângâi pe creștet apoi unghiile tale mă zgârie pe față, pe gât. Tu vezi sângele ăsta care curge? Mă ustură rănile! Da, nenorocitule, mă doare....și știi tu, într-un fel, că-mi place...că durerea aia e doar o senzație. A fost! A fost!

Copil nenorocit, asta ești! Un copil care mușcă cu dinții sfărcurile mamei.

O să ne luam de mână și ne aruncăm în gol, de pe un bloc, de pe cel mai înalt bloc. Da, de pe ultimul bloc- unde la ultimul etaj, în ultimul apartament...am simțit dinți înfipți adânc în carnea mea. Și toate organele și-au schimbat poziția. Și dimineața, o căldură sufocantă. Și dușul se auzea din baie. Ca ploile de vară.

Bună dimineața, Trecut!

Spitale și oameni

Bă! Românii sunt și proști câteodată. Bine, doar unii și doar la anumite capitole.

S-au învățat prost - și totodată și pe medici- să dea bani medicului, asistentei, infirmierei, liftierei și mai au puțin până să dea bani și ăleia care curăță wc-ul. Dacă ești asigurat și aterizezi la spital , intervențiile nu se plătesc!!!! Medicul are salariu, asistenta și restul personalului la fel. Și asta e meseria lor. De ce să scot eu 100-200 lei din buzunar pentru o operație de apendicită- cazul meu- când medicul, prin meseria lui, trebuie să mi-o facă?!
Toate babele din salon vuiau. Vine una operată de fiere. cât ai dat fată maică, cât ai dat la medic? da la asistentă? da la medicul anestezist? strigă glasuri de copii babe. Ba una a dat 5 lei la infirmiera care i-a făcut clisma. De ce?! Oare îi bagă mai cu delicatețe un furtun în cur? Furtunul tot în cur intră, și dacă îi dai ăleia 5 lei și dacă nu.

După 4 zile de spitalizare pot spune că durerile sunt aceleași și la mine, și la colega de salon care a băgat 200 lei în buzunarul medicului. Medicul a făcut tot posibilul ca operația să fie ușoară și să nu mă panichez deloc. (Probabil se prinsese că dacă mă sperie sar pe geam cu tot cu anestezia făcută). Asistentele au fost foarte amabile fără să le dau vreo atenție, fără să le flutur vreun leu pe sub nas, mi-au făcut tratamentele cum trebuie, au venit noaptea să-mi facă un calmant fără să comenteze, mi-au dat suvenir niște fiole cu calmante și m-au lăsat să și fumez :D. Cei care se ocupă de pansat au fost la fel de drăguți, infimirmierele m-au ajutat cu orice aveam nevoie. Toate astea fără să le dau vreun ban.

Aaaa, au fost și vreo două cazuri în care îmi venea să arunc asistenta pe geam. Doar că am ajuns eu la o concluzie: cu cât e mai urâtă cu atât e mai ciufută din cauza frustrărilor.

So....mai lăsați atențiile astea bănești prin spitale (aici nu vorbim de clinicile private).

Și, pe final, nu mă pot abține: urât cu spitalele, operațiile și babele din salon. Și urâtă și perioada de după. Dar cât există compot de ananas, parcă mai am o speranță!

primăvară

am un dor de ducă teribil. parcă-mi vine să-mi iau câmpii pe dealurile înverzite.
și toate albinele astea care cad în ceașca de cafea....
și soarele puternic.și ochelarii de soare sparți.
și vântul de primăvară, încă rece.
și agitația din oraș. și copiii ăia mici care nu mai au stare-n casă.

mă găsești la capăt de oraș, pe niște ruine.
cu un pahar de cafea cu lapte și câteva țigări;
cu vreo două romane, niște coli și un creion mecanic.
cu căștile pe cap. și cu 100 de gânduri de care voi încerca să scap.

În liniștea nopții

îți aprinzi o țigară și tragi cu sete. muzica alunecă prin crăpăturile pereților. draperiile rupte acoperă părți din podeaua care scârțaie sub fiecare pas de-al tău. cearceafurile sunt răvășite și umede. în liniștea nopții, frânturi din poveștile tale te-au trezit. prin gemurile aburite, orașul. zece etaje sub tine. deschizi ferestrele. vântul rece te taie. îți feliază corpul. ți se întăresc sfărcurile. durere. durere și sângele ăsta care fierbe. luminile orașului fac picăturile de ploaie să strălucească. lumina albăstruie inundă camera. ușile de la balcon se izbesc cu putere de pereți. vuietul traficului îți sparge timpanele. te topești în fotoliul din colț. o sticlă de vodkă doar pentru tine. și tutun. mult fum care urcă în spirale  spre tavan. din baie, se aude apa care curge în cadă. curge constant. sunetul nu-și schimbă întensitatea. îți mângâi gâtul și oasele. fiecare os de-al tău păstrează bucăți din trecut- copilăria și adolescența și așteaptă ca următoarele povești să se scrijelească acolo și să-ți intre-n măduvă. ți-e frig. cămașa neagră atârnă pe tine, deschisă. pielea prea albă, mâinile subțiri și buzele uscate de vânt. unde ești? ce faci? ce cauți? și muzica asta care alunecă...

happy end

ceva scârțâia în relația noastră și nu era patul. într-o zi a refuzat să mai prepare cafeaua și atunci, din aburii unei căni de ceai s-au născut niște semne de întrebare.
și, cafeaua mea unde e? sau nu mai e? mi-am aprins o țigară, atârnată pe pervazul ferestrei din dormitor.
nu mai fuma aici, ți-am tot zis! nu-mi zisese niciodată. acceptase să fumez în camera lui de nefumător, doar dacă ții fereastra aia deschisă că eu am probleme, eu nu am voie să stau în fumul tău!!! 
el era gamer, eu scriam, el nu fuma deloc, eu sudam țigările între ele. mai mult de-atât, eu nu vorbeam dimineață decât după a doua cafea, el bea ceai verde și încerca să slăbească.
și ceva scârțâise de la început.

mi-am făcut singură cafeaua și am așteptat. am așteptat toată ziua să-mi zică ceva. s-a jucat pe calculator, a împușcat niște zombie, și-a făcut un duș, m-a certat că iar mi-am lăsat cremele prin baie. apoi am ieșit să mă plimb singură, de capul meu.
seara și-a făcut timp pentru mine. m-a luat deoparte și mi-a explicat, cu detalii, de ce nu mai mergea nimic între noi doi.

bullshit! mi-a trimis un mesaj eu propun să ne despărțim.

de fapt, patul nu scârțâise niciodată. așa că bine! de acord!  

demonul Alcool și amicul Cui

vrei să dormi.
nu ai mai dormit bine de câteva zile, din seara când alcoolul și brațele unui el îți amorțiseră trupul și gândurile care au tăcut și te-au lăsat să dormi. acum e târziu analizând nopțile albe pe care le ai la activ.
trebuie să dormi.
țâranii ăștia urlă pe palier și scuipă semințe. beau bere și râgâie ca porcii și pizdele proaste se hlizesc și ușa asta e prea subțire. la fel și gemurile. vântul șuieră, ploaia izbește pervazul. și mai sunt și acele o sumedenie de gânduri care te freacă încontinuu. și urmează să vină o colegă-n camera care sigur îți va fute tot somnul în care se instalează până atunci. și ți-e groază. și mai e și șeful de palier care și-a terminat de cântat slujbele și parcă nu are stare și parcă ar face un control la ora asta. și e și patul ăla care scârțâie și frigiderul care bâzâie.
și ar fi demonul Alcool- care-ți amorțește toate simțurile. și dintr-o dată nu mai auzi. și, brusc, gândurile își gâsesc liniștea într-un colț și tac. și corpul e mort. ți-e lene să mai ridici brațele, să te întorci de pe o parte pe alta, să oprești muzica. dintr-o dată, după ce Alcool ar pune stăpânire pe tine, nu ai mai reacționa la nimic și ai pica în cel mai adânc somn. nu mai contează mahmureala zilei de după. dacă ai dormit suficient, faci față unei mahmureli de căcat cum ai mai făcut până acum.
și ar fi și amicul Cui- care nu-ți amorțește nimic, dar îți umple mintea de gânduri frumoase, de amintiri frumoase și clare și detaliate. și poate, de data asta, împreună cu amicul, ai da câteva telefoane unor persoane de care ți-e dor.
și ar mai fi un El- care te-ar ține-n brațe cum îți place ție, chiar așa, până abia respiri și transpiri. dar mai greu.

bă, și unii se întreabă de ce avem vicii!!! uite de-asta!

asta e

din lista mea de vise....

asta e!

oamenii vin și pleacă, locuiești azi aici, mâine acolo, sunt locuri prin care ai fost și parcă ai mai vrea și locuri pe care le urăști, sunt oameni pe care îi mai vrei și alții pe care i-ai scos din viața ta cu un șut în cur. au fost momente, zile, primăveri- toate închise în borcane pe care vrei acum să le deschizi și să simți mirosul, să auzi pe fundal vreo melodie care îți aduce aminte de ceva anume, de cineva, de vreun pat în care te-ai trezit după o beție. a fost o melodie pe care mergeai prin zăpadă în iarna aia până la colț la benzinărie să-ți cumperi tutun și o Silva Neagră și mai e o melodie pe care o ascultai nervoasă pe vreun tip care nu a înțeles, nu te-a înțeles futu-i pe mă-sa și mai e și melodia aia care-ți amintește de vreun el care te-a iubit, dar n-ai știut, n-ai știut, futu-i!
sunt oameni de care-ți amintești la un joint pe scaunul din dreapta, sunt mirosuri care te trimit direct în pub-ul de la subsol de lângă Cișmigiu, sunt zile de primăvară care împart culorile aceluași cer sub care stăteai seara pe terasa de la etajul patru cu vedere spre Dâmbovița, tolănită pe șezlong, mai e gustul de Nestea de piersici de pe banca din Bordei dintr-o noapte în care luminile bulevardului X se reflectau în lac și era puțin răcoare și puțin cald și creierul puțin invadat de fum.

asta e. astea sunt amintiri. care rămân atât de clare, cu toate detaliile, în mintea ta. și e bine că, din când în când îți țin de foame când ultimii lei i-ai lăsat pe tejghea în schimbul unui pachet de țigări.


și și și mai e mirosul de jacobs la plic verde într-o cană verde dintr-un cămin de lângă răposatul La Jeg și mai e și mirosul unei dimineți pe acoperiș în care orașul de dezmorțea și se trezea și mai sunt momente ca ăsta când tot ce fac e să-mi închid creierul și mintea în căștile din care urlă o melodie, alături de o bere Tuborg, momente ca ăsta în care nu răspund la telefon, nu răspund la salut/bună/ce faci tu? 
și plouă și e vânt și.....mi-e al dracului de dor

aici se doarme

plouă neregulat. uneori stropii de ploaie se izbesc de geam, alteori nu. vântul zboară crengile copacilor spre ferestre, geamurile subțiri se vor sparge și mii de cioburi o vor tranșa pe colega mea de cameră care doarme ca o cosânzeană în patul din apropierea ferestrei. n-ar fi simpatic? nu știu dacă ar fi sau nu, prefer să nu mă gândesc la asta, deși mintea mea poate naște multe scenarii cu un ușor miros de sânge și durere și maiștiueuce nasol pentru majoritatea, plăcut pentru unii și în fine. patul ăsta a fost exploatat, făcut praf și acum scârțâie la orice mișcare, cât de mică ar fi ea, chiar și când tastez sau întind mâna spre paharul cu apă. patul ăsta se mișcă mai rău ca o saltea cu apă când ma așez, aș ieși pe palier să fumez, deși ar fi mai indicat să dorm, mai am vreo 5 ore până la penultimul examen pe care sper să-l trec cu Sfântul Cinci. și totuși e liniște. căminiștii dorm, să doarmă, să tacă, să nu fumeze, să nu bârfească, să nu scuipe semințe, să nu mă oprească la taină când merg la baie sau la  bucătărie cu căștile în urechi, ascultând muzică, pierdută-n visare sau cum s-o numi. prefer să zâmbesc tâmp visând cu ochii deschiși decât să îi aud pe ei. să doarmă! să mă lase să mă bucur de-o liniște spartă de un strop de ploaie-n geam, un vânt puternic, un bâzâit al frigiderului, o mașină care trece cu viteză pe stradă, scârțâituri, bâzâituri, laptopul plin de praf care cârâie sau ce naiba face. ies pe palier să fumez, balconul ăla din capăt mă așteaptă, gol și rece, doar al meu, papuci pufoși, o țigară, paharul cu apă, etc. și ce bine că e liniște, ce bine că doar pașii mei se aud pe betonul rece, ce bine că se doarme!

cinci minute

încă cinci minute, am mârâit sub plapumă. dar cele cinci s-au transformat în zece, apoi în patru ore fix. m-am trezit, frânturi din seara anterioară îmi invadaseră capul
știi, să nu crezi...dar nu vreau....., 
ah dar stai chill că nu era vorba de asta, 
o bere Tuborg, te rog,
da, sigur
hai că eu plec, 
bă dar să nu înțelegi greșit
și așa mai departe. deschid un ochi, mă uit pe geamul aburit: o zi gri, fără mașini și oameni, azi e sâmbătă, nu iese nimeni din casă. pot vedea o bucată de asfalt umedă. încă plouă. vreme de căcat. mai vreau 5, ba nu, 500 de minute în pat, sub plapumă. și-o cafea.

cele cinci minute sunt  catastrofale. au futut zeci de zile, examene, planuri. doar 5 minute care s-au lungit, în final, la o zi întreagă. o zi în care nu se întâmplă nimic.

un mare NIMIC.

Delirum Tremens

o amintire dintr-o seară dintr-un alt fel de oraș

aș fi vrut puțin mai multă liniște. o garsonieră doar a mea, cu un mic balcon din fier forjat și tapet cu flori pe pereți. fără rafturi, poate. cărți peste cărți împrăștiate pe parchet. pe unele teancuri câte-o cană de ceai din ceramică, verde cu dungi albastre. și prin colțuri borcane goale de ness,  cu flori cumpărate de la bătrânele din colț de stradă. foi mâzgălite și schițe împrâștiate pe o masă cu vopseaua scorojită- masa mea de lucru. lumânări și cutii de ceai și lenjerii de pat cu floricele mărunte. uneori o sticlă de Jack și niște OCB. alteori, cafea tare dimineața la răsărit, cu picioarele urcate pe balustrada din fier forjat a balconului. 
aș fi vrut puțin mai multă liniște, dar nu primesc decât voci peste voci, voci care nu-mi aparțin. acorduri sălbatice de chitară pe fundal, o veioză aprinsă pe-un birou încarcat de cărți și mere verzi și cursuri. un perete- doar al meu, într-un cămin la etajul 3. cu vederea spre clădiri comuniste. și o gașcă de câini care latră la o lună închisă în nori. februarie, acest an 2013.
și..... aș fi vrut puțin mai multă liniște.

Câmpul de tutun

Copila fuma în exces. Topea cel puţin două pachete de ţigări pe zi. Nici nu mai conta ce fuma. De la cele mai scumpe la cele mai proaste țigări cumpărate de la buticul din cartier. Fuma de nervi, fuma de plictiseală, fuma înainte și după orice. Fuma ca să-și folosească mâinile cu degete lungi cumva. Scrisese o perioadă, sângerase pe foi. Apoi a ars tot. Amintiri, iubiri, eșecuri, dimineți de primăvară. trecutul e trecut. și dacă nu-l lași  să moară- încet dar sigur, te omoară el. te ucide cu sânge rece. Și-a zis asta în timp ce degetele lungi, cu unghii roase din carne au mai furat o țigară de pe raftul de sus. Pierdută-n fum și-n mirosul de alcool, copila și-a fumat ultima țigară.
Răndunelele- era un început trist de primăvara- au zburat de pe firele de electricitate ce împânzeau strada copilăriei ei. A rămas doar mult fum, foarte mult fum care urca în spirale spre-un cer senin. Mult fum și un miros dulce-acrișor de sânge.

gașca

suntem noi, ăia.
oile negre din familie
din clasă,
din grupă, de la locul de muncă.

și suntem mulți. uneori deprimați, frustrați, cu cinșpe eșecuri la activ, cu câteva vise făcute căcat, cu familii derutate. uneori beți sau sparți, nedormiți.
relații proaste cu familia, cu profii, cu funcționarii de la poștă, cu gorilele din club.
suntem răzvrătiți, încă rebeli, poate nu am depășit adolescența- așa ar părea uneori. dar facem și noi parte din realitate. ca și voi, domnii perfecți. noi cu atitudinea noastră devensivă, noi ăia care ne pișăm destul de des pe părerile voastre. ce urât din paaartea noastră! ahaha!!!! ahahaa X 3!

sunt o văduvă.
sunt o criminală.
mi-am ucis acum mult timp iubirea.....iubirea cuiva, iubirea față de ceva
orice.
port ură în mine, multă ură. trebuie să dau cu ea de pământ să tacă. dar nu pot.

Miss K. 

.

MAD WORLD

L.

dă-o în mă-sa de cristalografie, nu mai vreau să stăm! am închis cartea pe care o citeam și am dat cu ea de banca aia mâzgălită. L. mâzgălea și el cu un pix negru o tipă dezbrăcată.mi-a aruncat cel mai sincer zâmbet, cu întârziere. da bă, mergem. ai răbdare. țigări mai ai? aveam țigări, răbdare nu. m-am uitat la proful nostru, apoi pe pereți, m-am întrebat câte timbre a băgat la viața lui, m-am uitat iar pe pereți, apoi timpul a curs lent, prea lent.
aveți pauză, m-a trezit vocea profesorului care, deși joasă, a călcat în picioare zgomotul din amfiteatrul Ludovic Mrazec. mi-am strâns lucrurile, L. a definitivat duduia goală de pe foaia de curs și ne-am făcut loc printre zecile de studenți care nu-mi plăceau sub nicio formă, culoare, mărime. am ieșit din facultate, soarele înca lenevea pe cerul de noiembrie, era răcoare cât să mi se întărească sfârcurile sub hanoracul cu trei mărimi mai mare. așteptam apusul. l-am târât pe L. spre cămin. librăria Eminescu, covrigăriile, apoi KFC pe stânga și Cișmigiu vis-a-vis, piața M. Kogălniceanu căruia iar îi furase umbra un picior, am trecut de benzinărie și am ajuns în cămin, etajul 4, ferestrele la apus. soarele a început plimbarea către noapte, cerul lua foc. camera era intoxicată de fum. ne topisem ca niște lumânări sub lumina caldă a acelui apus de noiembrie. mă topeam pe covor, în timp ce L. își continua desenul la birou. apoi am ieșit afară și-am alergat spre apus. noaptea m-a trimis acasă, singură.

.

e-o tipă interesantă, cu tot trecutul ei de căcat, cu tot. e o sălbatică într-o junglă urbană.
citeşte pe scaunul din bucătărie şi fumeză ţigară după ţigară, în timp ce tigăile iau foc, în timp ce afară ninge, în timp ce se aud râsete din dormitor, în timp ce el bântuie prin ţări străine....
toate astea în timp ce trecutul ei de căcat o bântuie...

dream big in 2013