aici se doarme

plouă neregulat. uneori stropii de ploaie se izbesc de geam, alteori nu. vântul zboară crengile copacilor spre ferestre, geamurile subțiri se vor sparge și mii de cioburi o vor tranșa pe colega mea de cameră care doarme ca o cosânzeană în patul din apropierea ferestrei. n-ar fi simpatic? nu știu dacă ar fi sau nu, prefer să nu mă gândesc la asta, deși mintea mea poate naște multe scenarii cu un ușor miros de sânge și durere și maiștiueuce nasol pentru majoritatea, plăcut pentru unii și în fine. patul ăsta a fost exploatat, făcut praf și acum scârțâie la orice mișcare, cât de mică ar fi ea, chiar și când tastez sau întind mâna spre paharul cu apă. patul ăsta se mișcă mai rău ca o saltea cu apă când ma așez, aș ieși pe palier să fumez, deși ar fi mai indicat să dorm, mai am vreo 5 ore până la penultimul examen pe care sper să-l trec cu Sfântul Cinci. și totuși e liniște. căminiștii dorm, să doarmă, să tacă, să nu fumeze, să nu bârfească, să nu scuipe semințe, să nu mă oprească la taină când merg la baie sau la  bucătărie cu căștile în urechi, ascultând muzică, pierdută-n visare sau cum s-o numi. prefer să zâmbesc tâmp visând cu ochii deschiși decât să îi aud pe ei. să doarmă! să mă lase să mă bucur de-o liniște spartă de un strop de ploaie-n geam, un vânt puternic, un bâzâit al frigiderului, o mașină care trece cu viteză pe stradă, scârțâituri, bâzâituri, laptopul plin de praf care cârâie sau ce naiba face. ies pe palier să fumez, balconul ăla din capăt mă așteaptă, gol și rece, doar al meu, papuci pufoși, o țigară, paharul cu apă, etc. și ce bine că e liniște, ce bine că doar pașii mei se aud pe betonul rece, ce bine că se doarme!