Lili (II)

Se simțea praf și pulbere, zdrobită. Se simțea de parcă toate trenurile trecuseră prin craniul ei, îi zdruncinaseră creierii, apoi plecaseră în alte direcții. Își petrecuse ultimele zile în pat, printre cearceafuri răvășite. Soarele răsărise și apusese de atâtea ori. Cineva bătuse la ușă, Lili nu auzise. Draperiile grele nu lăsau nici măcar un strop de lumină să treacă. Soarele, care altădată îi dădea supradoză de energie, acum era mort. Și moarte erau speranțele. Și morți erau toți oamenii din jurul ei. Cadavrele lor decorau podelele. Amintirile cu ei îi îmbâcseau gândurile. Și toate gândurile se plimbau haotic prin mintea ei. Închidea ochii și era purtată în trecut de forțe necunoscute. Era slabă, singură și aproape moartă. Nu mai avea niciun motiv să mai trăiască. Pisicile fuseseră scoase în strada pietruită. Demonii le luaseră locul. Demonii din interiorul ei. Lili se pregătea să plece într-un loc în care nu se mai întâmplă nimic. Timpul i se scurgea. Pentru ultima dată, Lili a ieșit pe balcon. Soarele apunea, cerul sângeriu deasupra ei. Ea deasupra lumii. Șase etaje.
Șase etaje nu-s multe, dar pentru trupul ei schilodit erau suficiente. Trupul ei care urma să....

Trage aer adânc în piept. Aer îmbâcsit. Orașul e murdar. Lili e pătată. Lili, care altădată....

Pe balconul din fier forjat a rămas o sticlă de vin nedesfăcută. Și-o cămasă în carouri. O cămasă de bărbat.

În seara aceea, pe strada pietruită, oamenii au fost nevoiți să ocolească un trup de femeie. Și-o baltă de sânge dulce. Câinii orașului au venit și-au lins sângele, apoi au turbat. Cu toții. În noaptea aia, câinii au urlat la luna plină. Iar luna plină a dispărut în zori.

Lili n-a mai prins răsăritul.

Iar eu sunt aici. Beau un pahar de vin și-mi amintesc de Lili și de pisicile venite din iad. Sunt singur și mi-e frig.

Mona urăște

Mona urăște din tot sufletul ei mic și jerpelit. Urăște pentru că e singura modalitate prin care se poate încărca de energie ca să-și ducă zilele. Iar zilele nu-s numărate pentru că dracii trăiesc mult, chiar fără voia lor. Mona urăște chiar dacă știe să iubească. Dar iubirea se duce repede. Și, de cele mai multe ori, se duce aiurea, în direcții greșite

Prima dată, Mona a învățat ce-i aia ură. Prima criză de nervi s-a transformat într-un delir și Mona avea doar 7 ani, dar tremura ca un demon în fața exorcizării. Apoi s-a calmat și în ea a înflorit un sentiment intens care-o făcea să zâmbească cu toți dinții ei mici și albi. Ura i-a fost alimentată în fiecare zi de-atunci și până-n zilele noastre pentru că Mona-copilul nu a fost ferită de demonii adulților care se aflau în preajmă. Cu fiecare seară în care bătrânul urla și urla Mona stătea acolo și privea, zâmbind. Nu simțea durere, doar ură. Durerea o primeau alții, nu era treaba ei. Ea știa că trebuie să urască. Era simplu.

La 16 ani, pe Mona- adolescenta rebelă a lovit-o, din plin, un alt sentiment. Nu știa cum să-l numească, nu avea pe cine să întrebe. L-a lăsat să-și facă de cap. Apoi și-a amintit de primul sentiment cunoscut și a revenit la el. La ură. Detesta cu patos. Orice. Băieți, bărbați, copii, vremea, muzica de la radio și tv-ul, își ura colegii, liceul, cărțile proaste. Începuse să se urască pe sine. Dar energia exista, era acolo.

Jumătate de deceniu mai târziu, Mona a aflat ce-o lovise la 16 ani. Iubirea, aia era. A dracului de iubire că dac-ar fi știut.... Dar trecuseră ani și se dusese și era prea târziu.

Când urăști, nu mai e loc și de iubire. Faci diabet. Mona avea o filosofie simplă.

aici nu locuiește nimeni

pregătesc un ceai, strâng halatul mai tare pe mine, picioare goale pe gresia rece, din nou.
e dimineață. soarele mă orbește, vântul urlă printre copaci. și printre frunze. tu dormi. urc la etaj, intru în dormitor, îți analizez spatele și liniile și respirația. de somn. de dimineață. miroși a copil. un copil frumos.

mă întorc în bucătărie, ceaiul e fierbinte, dacă pun mierea acum devine toxică. se moare din asta? nu contează. ce căutăm noi doi aici? eu o să plec în curând. n-am vrut niciodată să fiu un om rău, dar mi-a ieșit de fiecare dată. soarele mă orbește. pun ochelarii de soare și încep să rulez. ultimele resturi într-o cutiuță. devin moale, mă adâncesc în halatul pufos, în scaun. nu mai contează nimic. vântul și fumul și respirația ta- o aud de aici, din bucătăria asta luminată. ce căutăm noi doi aici, mă întreb din nou. dar nu mai e loc de întrebări.

forever young.....

nu. mi se face rău. îmi vine să plâng. ființa mea se agită, se zbate acolo și vrea să se elibereze. trupul o strânge, trupul ăsta slab și plin de oase gata să rupă pielea albă. de mort.

dragul meu, dacă eram la etajul 13, poate mă lăsam în voia vântului......când te vei trezi, îți vei zice: aici nu mai locuiește nimeni.

dar suntem la etajul 3. într-un oraș murdar.

și afară e primăvară și bate vântul....vântul care poate să mângâie dar și să distrugă....