Despre TROTUAR numai de bine

ea trebuie să facă tot ce-are în cap 

și ce-are în cap nu știu nici eu, nici ea, nu cred că vreodată a știut cineva...

Bun, poate că am rămas un pic fixată pe piesa asta, dar, cum să vă zic, când cineva face treabă bună, nu ai cum să uiți. Și cam asta au făcut aseară băieții pe din Trotuar. 

Aseară mi-am pus bocancii în picioare și am plecat, prin gerul de moarte, către Zen Rasta Pub, adică barul care a devenit de puțin timp barul meu preferat. În sfârșit am parte de un bar colorat, cu Bobiță la loc de cinste, cu muzică reggae din belșug și bere la preț studențesc. 

Trupa Trotuar (???) urma să țină un concert. Cu intrare liberă. Când ești student, așa se face: vânezi tot ce e gratis sau la preț cât mai mic. Nu știam nimic despre Trotuar, nici măcar nu mă sinchisisem să-i ascult să văd care-i schema cu băieții. Curiozitatea mă împinsese de la spate să merg acolo. Dar, nici curiozitatea aia nu fusese prea mare, ieșeam din casă pentru că n-aveam stare și pentru că mă strângeau pereții(ca-n fiecare seară). Am ajuns pe jumătate înghețată, cu fularul până sub ochi. Atmosfera, ca de obicei, plăcută. Căldurică, culorile rasta împrăștite pe tavan, muzică bună, oameni frumoși. Comand o bere, aprind o țigară, stau la povești cu prietenii mei, cam ce face tot omul când iese prin „cârciumi”. În fața pupitrului, puțin înghesuite, niște clape și-un set de tobe, dar nici urmă de muzicieni. La un moment dat, când prima bere era deja dusă, se adună și băieții. Simpatici, relaxați, haioși. Zic hai să vedem care-i faza, ce vor domnii aceștia să facă aici. Și începe unul din ei cu-o muzicuță. Păi, atât mi-a trebuit! Sunetul a intrat în mine cu viteza luminii, am prins ritmul imediat și, deși nu am reușit să mă mișc de pe scaun tot concertul, ființa mea a început să se zbenguie ca nebuna.

Băieții improvizează și o fac bine. Și combină multe stiluri, iar rezultatul este nemaipomenit. E greu să găsești un mix bun, dar se pare că nu imposibil. Muzică de țopăială, muzică de chilluială, de toate pentru toți, cam așa mi-a sunat mie. Muzica lor se simte. Intră în tine și începe să circule pe-acolo, printre simțuri. Fiecare lovitură în tobe mă făcea să tresar, fiecare acord de chitară mă făcea să delirez, dar în sensul ăla bun.
Ce să mai, o trupă care merită!

Autoblues de noapte

p.s.: e prima dată când încerc să scriu despre o trupă. ideile mele sunt oarecum împrăștiate în stânga și-n dreapta. dacă am scris bazaconii, să nu vă fie milă. criticați. iar despre trupă, ascultați-o!

planeta Mona

sunt adâncită într-o melancolie de zile mari. și de atâtea zile...încât încep să cred că asta-i starea mea de bază și doar uneori ies din băltoaca asta și respir aer proaspăt. nu fac nimic altceva decât să mă uit în tavan, pierdută pe cărările amintirilor mele, golită de orice formă de energie. pur și simplu colind hai-hui în trecut, scormonind pe undeva pe-acolo, încercând să găsesc ceva, dar nu știu ce. pentru că acolo totul este mort.
aprind încă o țigară. tavanul e crăpat și cred că așa-i și capul meu. numai să nu sune telefonul. m-ar scoate imediat din delirul meu prin trecut și vai, ce greu mi-ar fi să revin. mi-e așa silă să mă gândesc la ce e, la ce va fi. poate de-asta nici măcar nu mai știu de capul meu, circul ăsta merge mai departe și eu în el și poate merge cum trebuie. fiecare zi trece și, o dată cu dimineața, o împachetez și o așez pe un raft, în beciul cu amintiri. nu există o ordine anume, totul e haos, de-asta plutesc în derivă.

ne-am adunat aici...bla bla. așa ar suna un speech pentru cititorii mei, dar nu mă citește nimeni așa că voi începe așa: m-am adunat aici...

de fapt, nu există niciun început. și niciun motiv de adunare. iar dacă a existat un început, nu mi-l amintesc eu. și apoi, de ce vorbesc eu de adunat? nu mă pot aduna, creierașul meu e împrăștiat. arată aproape ca un cer înstelat.

un cer văzut de pe PLANETA MONA.

momente

sunt momente când....

mă, m-am trezit cam ciufută-n dimineața aia și, când am văzut ce vreme-i afară am zis că nu supraviețuiesc iarna asta. dar, fără să-mi dau seama, m-am trezit cu un mini-bagaj făcut, o carte, sudoku pentru drum și, peste vreo oră, dârdâiam în stația de autobuz. două țigari și apare și microbuzul. dau din coate, urc, îmi găsesc un loc și mă instalez. iată-mă în drum spre casă. chiar îmi era dor să fumez la gura sobei, să găsesc cafea făcută dimineața când mă trezesc și să dorm ca o prințesă în patul meu imens. ca să nu mai zic de sistemul meu, de vinilurile din dotare, de cățelul cu care fac trânte în zăpada de un metru. uitasem de mâncarea de acasă făcută de bunică-mea care ține morțiș să mănânc tot din farfurie. și, când credeam că nu mai pot să gust nimic, mă trezesc cu un tort de ciocolată făcut de frate-mio și de cumnată-mea. delicios, altfel nu aș fi mâncat o porție măricică pentru mine.
adăugăm și o reuniune cu prieteni vechi, „ce-ai mai făcut, cum mai merge?”, „așteptam să te văd”, „și eu ți-am simțit lipsa”.

declar ziua asta zi de stat în pijamale și-n halat. zăpada e dincolo de ferestre, așa că nu mă deranjează deloc.

delirul de la 03:37

zi proastă. noapte rece. cafea și țigări și aproape că ai uitat să mănânci. încă ninge și cerul e roșu și tu îngheți pe balcon, fumezi cu mâinile tremurânde și încerci să te reconectezi la realitate. se întâmplă chestii, Mona, și tu tragi chiulul. prin ce univers te plimbi acum? hey, Mona......

dar Mona îngheța undeva pe-un balcon. o durere ascuțită n-o lăsa-n pace. libertatea ei transformată-n cușca ei, delirul ăsta stupid. haos. și „nu regret nimic” se transforma în păreri de rău scoase din bezna din mintea ei. 

cuvinte și  voci, fraze pe jumătate rostite, dacă s-ar opri, dacă s-ar face liniște. măcar puțin.

delirul de la 02:07

în toiul nopții te trezești transpirată. hainele se lipesc de corpul tău subțire. plouă. amețitor. sub tine, orașul. un oraș întreg adormit, amorțit. mort. tu, în mijlocul unui coșmar. se numește și realitate, uneori.
râuri murdare. gânduri murdare.

sunt nopți pe care nu le uiți deși nu-ți amintești nimic din ele.

uneori.

te ridici din pat, pășești cu picioarele goale pe balcon. deschizi ferestrele. un oraș întreg. aer proaspăt. atât de proaspăt încât îți sparge plămânii.
uneori e bine să ieși din fum.
și luminile. puncte mici, îndepărtate, de lumină. și undeva, marginea lumii. hăul. acolo e prăpastia aia din care urli? ca o cățea turbată.
aprinzi o țigară. în miezul nopții. transpirația îți îngheață pe spate. atârni pe margine. nu e cazul acum. o noapte interesantă.

frigul ăsta, nenorocit, te trezește la realitate. 

uneori, în miezul nopții. când mintea nu-ți dă pace. să fumezi deasupra unui oraș care nu-i al tău. care nu te vrea.

nimic ieșit din comun.

toate trec

într-o dimineață rece. într-o baie oarecare. o oglindă crăpată în colțul din stânga, jos. o dată cu ultimele straturi de fard au curs și rămășițele nopții care trecuse. 

apă curăță jumătăți de păcate. urmele de dinți de pe gât și coapse dispar în câteva zile. mustrările de conștiință dispar după primul orgasm, după primul jet de spermă.nu mai există nimic sfânt în lumea asta. copiii se nasc păcătoși din părinți păcătoși. minți bolnave cutreieră străzile orașelor îmbâcsite. noptea își aruncă negura doar ca să ascundă circul, orgia în care trăiesc aceste ființe numite oameni. să pleci de-aici cât mai repede. 

o zi goală

mă trezesc și nimic! dimineață rece de ianuarie. aș avea multe de zis.
cu plămânii sparți mai ies odată pe balcon. o țigară păstrată-n sertar, niște ness făcut în grabă. în dulcele stil clasic. ce vremuri goale! pahare de vin cu picior. haos, îmi zic. nu s-a schimbat nimic.
eu într-o imensă singurătate. mda, nu s-a schimbat nimic.


azi ar trebui să plouă. cerul îmi spune altceva, dar nu-l cred.
azi ar trebui să plouă. pământul ăsta are nevoie de apă. să crească iarba sub tălpile goale.

ce dracu, mie-mi zici?

Bine ați venit la circ!