spre Nord

Nu o să te uit, dar acum vezi-ți de ale tale....

Eu am plecat în alt film. Sunt o copilă blondă, cu tenul alb încărcat cu pistrui. Am ochii mai reci decât mările nordului. Buzele roșii au gust de vin. El mă adoră, îmi linge gleznele, îmi încurcă părul printre degetele lui, mă trage spre el și-mi fură săruturi încărcate de briza mării. E frig aici și suntem singuri. Sfârcurile întărite se ating de pielea lui. Noaptea se lasă peste noi, în curând privirea lui se va tranforma în stele pe cerul unui apus mort.

Mă sărută încă o dată. Sunt pierdută printre sticle de vin, calc pe cioburi. Ceasul e întors pe dos. Și lumea toată. Sunt departe de casă și mi se frâng oasele de dor.

Am uitat de mine...

praf. de toamnă

în camera-muzeu, pe fotoliul verde, tronează o sticlă de vodkă. și Mona, cu expresia ei de om veșnic nemulțumit. un gât de vodkă și-un gând. poate două...

eu nu mai iubesc pe nimeni, ce pana mea! păi, pentru ce? pe măsura ce sticla se golește, Mona se adâncește într-o dulce singurătate. fotoliul e confortabil, lumina slabă și undeva, după draperiile cu dungi, cerul negru și lumina corpurilor de iluminat de pe bulevard. ferestrele deschise. vântul ăsta puternic, mirosul de cauciuc ars, zumzetul trecătorilor și Mona, pierdută, ratată, cu alcoolul curgându-i prin vene. mirosul de parfum dulce și tutun, buze cu gust de cafea. mușcate până la sânge. Mona vrea să fugă, dar corpul e moale și călduț, picioarele î se frâng pe podeaua rece. stai aici, urlă pereții. hahaha, Mona râde isteric. păi mă, tâmpito. vocea lui răsună peste tot: tu crezi că ei vor să știi?

prea multe vise....și apoi nu e greu deloc. ajungi să nu te mai înțelegi cu tine.  așa se naște o superbă personalitate de tip schizoid ...ahahaha.

o scurtă pauză

orice exces strică. când faci exces de alcool, deja e o problemă. și trebuie să faci o pauză.
ca apoi să-ți placă din nou.

așa e și cu oamenii. excesul de oameni strică.

să rămâi închis în gândurile tale, nici alea prea clare, e o treabă dată dracului. fără alcool. fără țigări. fără muzică. doar bâzâitul calculatorului. doar vântul de-afară. tu cu tine.

un moment de luciditate căruia mai bine i-ai da un șut în fund. dar trebuie. e necesar. ca să fie bine. măcar uneori.

de pe balconul de la etajul trei, tu picasei, într-o noapte. într-o prăpastie.  dar ți-ai revenit. acolo e un singur om. zgribulit de frig într-un pat rece. așteptând să mai treacă o noapte...și încă una. și tot așa.

te-aș cere înapoi însă n-am cui te cere.....un singur vers care zornăie prin cap, aiurea. nu ai pe cine să ceri de niciunde.

nu poate. și poate nu vrea?!

E frig.
Toamna neagră pentru tine.
Umbli ca o descreierată, slăbită, cu oasele lovindu-se unele de altele sub pielea palidă. În sutien, cu halatul strâns pe corpul tău subțire.
Ochii tăi negri adânciți în orbite.
Cu mâinile tremurânde pe ceașca de cafea la ora 7, în bucătăria rece.
Și albă.
Ca tine.
Cu părul vâlvoi prins într-un coc simplu.
Cu o urmă de sânge pe buzele mușcate.
Cu gândurile vraiște în toiul nopții.
Cu ochii fixați în stelele din tavan.
Pierdută printre cearceafurile reci.
Singură.
Asta ești tu: o umbră.
O amintire mâzgălită a unui copil frumos.
Asta ești tu, cea care te scalzi în mlaștină, printre buruieni crescute aiurea.

Asta ești tu în fiecare dimineață.
În fiecare noapte cu o carte în mână, din care nu poți citi.
Asta ești tu, asistând amorțită la scena de pe care ai picat.
Pe balconul de la biserica catolică tu fumai în clasa a 11a țigări lungi.
Și asta nu are nicio legătură, dar poate îți amintești de tine cum erai.