Scărbă

Dincolo de ușile de la dormitor, se aude o voce.

- Ia vino tată puțin, tu nu știi să-l saluți pe tac-to? Ai dreacu copii, numai pe mă-ta aia o vedeți. Inima stă o secundă pe loc. Apoi începe să țopăie în piept. Taci, futu-ți pe mă-ta, îi zic printre dinți. Întru în cameră. Bătrânu se uită la televizor- emisiuni politice. Mă izbește un miros greu de alcool. Mai toarnă un pahar de vin roșu- producție proprie- și începe să-mi prezinte situația: mă-ta e o tută și tu la fel ca ea, mi-ați mâncat zilele și ficații.
Bine tată, noapte bună. Îl las să urle.

Așa se derulau toate serile. Ajungeam acasă obosită, cu un val de ceață peste creier și eram luată în primire. În capul meu se spărgeau toate oalele. Trebuia să justific prostia de care dădea dovadă mama și mamei să-i suport toanele, să o las să mă arunce încă o dată de partea cealaltă a baricadei, alături de tata, că doar noi doi suntem la fel, la fel de nenorociți și fără suflet. De-asta mi-era scârbă: de familie. Și când scârba aia a devenit obraznică și nu am mai putut să o controlez, am zis: băi Mona, fă ceva că aici nu mai e de stat, tată!

Realitate. 

S-o trimit în pulă, zic! Dau câteva telefoane. Arunc ultimii bani pe iarbă și-o sticlă de vin. Mă încui în cameră și mă dezbrac. Îmi flutur ființa între patru pereți. În liniștea nopții rulez un cui strâmb pe pervaz. E sufocant de cald. Să treacă vara mai repede. Mă așez în pat. Patul scârțâie. Pink Floyd- Shine on you crazy diamond. Tată, unde dracului te-ai dus? Un val de fum mă înneacă. E bine. Încep să uit de mine- e din ce în ce mai bine. Durerile s-au potolit. Parcă ar fi luat pauză. Le simt, dar la o intensitate mai mică. Mai trag un fum. Mona, ești o topită! Sunt. Vinul e sec. Îmi amorțește gura. Pleoapele sunt grele. Poate de data asta reușesc să adorm. Când apar gândurile, o să dau cu ele de pereți. Da, așa o să fac!

cu drag

mamă, eu mă culc acum, dar nu vreau să mă mai trezesc mâine dimineață. să nu mai prepari cafea fără zahăr, nu o va bea nimeni, va rămâne rece în ibric ca și corpul meu în zori. mergi la somn liniștită și nu mai lăsa problemele să-ți strice somnul. în final, toate se rezolvă. uite, eu am găsit rezolvarea, poate cea mai simplă, dar singura. după ora zece, eu nu te voi fi sunat încă. atunci te vei întreba ce se întâmplâ cu mine și mă vei suna la ora unsprezece, în pauza de masă, dar nu-ți va răspunde nimeni. vei afla că nu mai sunt printre voi. să nu plângi, mamă! să te gândești că pentru mine așa e cel mai bine, mamă! că am trăit cât am putut, cum am putut, că anii ăștia i-am simțit, că nu am lăsat timpul să treacă chiar așa, aiurea. nu mai am răbdare până voi scrie o carte căci, mamă, nu am ce scrie. din mine nu izbucneau decât gânduri negre, fierbinți și dureroase. 

cu drag, Mona

semne de întrebare

nu știu de ce mai bântui pe aici, tot fumez și beau ceai și ascult muzică și încep alte și alte cărți și îmi sun mama în fiecare dimineață și vorbim la cafea- eu aici și ea acolo- și șterg biroul de praf zilnic și încerc să arunc o vorbă caldă oricui are nevoie, dar zău că nu știu de ce mai bântui pe aici, din ce mă mai țin, cum de nu mă lasă picioarele când creierul meu e invadat de cele mai întunecate gânduri, când nici soarele nu-mi mai place chiar dacă s-ar mai ivi pe cer, când cerul parcă mă apasă cu greutatea lui, chiar nu știu de ce mai bântui pe aici când trecutul mă trage la el și încep să mă gândesc că din țărână suntem făcuți și-n țărână ne-ntoarcem și vreau să fiu doar țărână și să ma ducă vântul departe, iar în lumina rece a dimineții să nu mai rămână nimic din mine, poate doar fum și miros de cafea amară în aer.

10 ani

Aleg o carte din raftul de cărți. se numește Iubire la suprapreț și-mi amintesc că am cumpărat-o în ultimul an de liceu dintr-un supermarket din București într-o duminică- mă întorsesem din Vamă. O răsfoiesc puțin și cade ceva din ea. E o fotografie. De la distanță abia disting anul: 2003. Acum 10 ani. O ridic și o întorc.
E o fotografie cu mine și tata pe stadion, la un meci de divizia B, cred. Nu asta e important. E o zi de toamnă, pot să-mi dau seama după culorile cerului și frunzele copacilor care înconjurau stadionul. Eu stau în brațele tatălui meu și zâmbesc. Mă uit în gol, undeva în stânga jos. Am un zâmbet sincer, dar totuși pot să disting o urmă de tristețe. Se întâmplă să fii și trist la 11 ani. Port o geacă portocalie, veche și decolorată. Am purtat-o până când fermoarul ruginit nu a mai vrut să funcționeze. Pe cap port o bentiță lată, tricotată de mama, în două culori: galben și albastru. Părul negru și foarte lung îmi cade pe umeri. La câteva luni după, în vara anului următor, mi-am tuns părul foarte scurt. Nu-mi amintesc de ce. Tata are o privire încruntată. Ochii lui sunt de un gol nesfârșit. Se află la ani lumină distanță de strălucirea de altă dată. E încruntat. Pot citi dezamăgirea pe buzele lui. Suntem apropiați. Cred că încă ne înțelegeam bine și ascultam muzică împreună. Și acum mai ascultăm, dar parcă nu mai e ce-a fost. Au trecut anii, el a îmbătrânit, eu am crescut, m-am maturizat și-am început să înțeleg lucrurile altfel. Acum înțeleg expresiile noastre din acea fotografie. Și nu le voi uita niciodată. E clar că lucrurile începuseră să meargă într-o direcție greșită. 

pentru Mona

pune-o pe mona aia sa faca lucruri frumoase...sa citeasca, sa deseneze, sa croseteze, sa faca mancare...sa se plimbe mult cand iese soarele, asculte muzica faina, sa isi faca prieteni buni, tineri si nevinovati ... sa alerge goala singura pe plaje pustii, sa lase vantul sa se joace in parul ei, din ce in ce mai lung, sa fie mai colorata decat florile de mai si mai luminoasa decat soarele din iulie ...
si fa-o sa zambeasca.. mai ales sa rada si sa zambeasca...
... stii... ia-i o motocicleta... sa se plimbe prin tara.. pe soare..macar o bicicleta ...

O.

...

mai bine nu te-ai uita-n ochii mei. n-aș ști să-ți spun cu exactitate dacă te pierzi sau nu. și dacă te-ai pierde, nu aș ști unde. 
aia e! am zis de atâtea ori și poate am făcut prost că am acceptat, că m-am resemntat atât, dar atât de ușor, încât acum parcă am un regret. sau mai multe. eu știu?! nu mai știu nimic. se prăbușesc porțile universului meu, lumea mea se stinge încet, cade, decade, se alege praful. nori de praf, să mori de durere și-altceva nimic. 
nu, nu, nu înțelege greșit! tu ești bine unde ești, mai bine decât înainte. iau toată vina asupra mea pentru...pentru tot. tu vezi-ți de ale tale, dragul meu.... lasă-mi ochi, lasă-mi mintea...lasă-mă și du-te. te așteaptă ceva mai bun, sunt convinsă. mergi înainte! 
eu mă opresc aici. nu mă mai satisface nimic. nu te mai uita-n ochii mei, acum în  ultima secundă. îi închid și aștept să cadă pereții și tavanul și să mă îngroape. vise putrezite. zâmbetul ăsta nu-i al meu. e-atât de fals. să-l șterg, zic. 

lasă....e un final decent. așa trebuie să fie toate finalurile: simple. nu se va agita nimeni. nu sunt motive. aia e! iar și iar. până la final. până la finalizare. 

și totuși...

gândurile astea...parcă nu-s ale mele. nu le mai pot controla...

mona

mona a turbat. îi ies flăcări pe nas și urlă. s-a plictisit. s-a săturat. zice că îi e scârbă. tot pomenește de scârba aia. și nu știu ce să-i mai fac. stai cuminte! dar nimic. mona nu ascultă. patrulează prin cameră, ochii săgeată în podea. s-o uita la pantofi. deși nu cred. e turbată. cică sunt mulți imbecili, prea mulți. așa o fi.

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal și eu mă iubeam
pe la etajul trei
cu fumul țigării, cu o cană de ceai...

pământul ăsta are nevoie de ploaie...și eu de aer curat.


băi, și a început să-mi vorbească despre cum se pot schimba oamenii... și despre dragoste, că aia te schimbă, că te face mai bun, mai calm, mai puțin stresat, mai fericit...și i-am zis să nu atace subiectu ăsta, că-l rog eu frumos. și-a tăcut. dar preferam să fie încăpățânat și să continue, să-mi vorbească de dragoste, de dragostea noastră care ....ducă-se pe pustii că s-a dus, de fapt. speram să-mi spună ceva legat de noi și eu să fiu de acord, să încep să plâng, să îmi înghit cuvintele, să-i zic șoptit să mă lase o secundă că nu mai pot vorbi, că am buzele sărate și plâng, plâng pentru dragoste sau ce a fost.... acel ceva care m-a făcut la vremea aia mai fericită, mai puțin stresată, mai calmă și puteam să dorm noaptea- în fiecare noapte.

ce mama dracului facem, mă? ce facem? zi-mi....mai bine......te îngropam la timp!

Iubitul meu....trecut

Nu mai tai și nu mai spânzur. M-am dus la Trecut, l-am zgâlțâit puțin și i-am zis: ridică-te și mergi, dragă! Și așa a făcut. L-am lăsat să-și bage iar bocancii în viața mea și să retrăiesc relații, momente și zile, plimbări prin Bordei sau Floreasca sau......aaaa, da, prin Izvor acum fix un an cu Patricia.....și mi-am amintit de părul meu portocaliu sau roșu aprins, Și m-am plimbat - recunosc- puțin și pe Strada Xenofon, prin Carol, am băut o bere în Harley și încă vreo două în fostul Jack.

Aseară am vorbit 29 min și câteva secunde la telefon cu Trecutul. Am avut intenția de a trimite mail-uri lungi- tot Trecutului.

Și uite așa am ajuns, într-un moment de slăbiciune și de început (sau continuare) de depresie să-l scriu pe nenorocit cu majusculă, să-i acord atenție și să-l las să-mi fută somnul. Cafeaua aia în pahar roșu are gust nasol, țigările sunt aspre, dar nu-i nimic, vine Trecutul cu măna lui și mă mângâie pe creștet, mă pupă pe frunte iar eu... eu îl las să-și facă de cap. Îl las să se joace. Poate merită. Mă face să zâmbesc apoi să clocotesc de furie iar în final să plâng. Să plâng în hohote, să simt cum toată seva îmi curge prin ochi.

Joacă-te, nemernicule! Mă mângâi pe creștet apoi unghiile tale mă zgârie pe față, pe gât. Tu vezi sângele ăsta care curge? Mă ustură rănile! Da, nenorocitule, mă doare....și știi tu, într-un fel, că-mi place...că durerea aia e doar o senzație. A fost! A fost!

Copil nenorocit, asta ești! Un copil care mușcă cu dinții sfărcurile mamei.

O să ne luam de mână și ne aruncăm în gol, de pe un bloc, de pe cel mai înalt bloc. Da, de pe ultimul bloc- unde la ultimul etaj, în ultimul apartament...am simțit dinți înfipți adânc în carnea mea. Și toate organele și-au schimbat poziția. Și dimineața, o căldură sufocantă. Și dușul se auzea din baie. Ca ploile de vară.

Bună dimineața, Trecut!

Spitale și oameni

Bă! Românii sunt și proști câteodată. Bine, doar unii și doar la anumite capitole.

S-au învățat prost - și totodată și pe medici- să dea bani medicului, asistentei, infirmierei, liftierei și mai au puțin până să dea bani și ăleia care curăță wc-ul. Dacă ești asigurat și aterizezi la spital , intervențiile nu se plătesc!!!! Medicul are salariu, asistenta și restul personalului la fel. Și asta e meseria lor. De ce să scot eu 100-200 lei din buzunar pentru o operație de apendicită- cazul meu- când medicul, prin meseria lui, trebuie să mi-o facă?!
Toate babele din salon vuiau. Vine una operată de fiere. cât ai dat fată maică, cât ai dat la medic? da la asistentă? da la medicul anestezist? strigă glasuri de copii babe. Ba una a dat 5 lei la infirmiera care i-a făcut clisma. De ce?! Oare îi bagă mai cu delicatețe un furtun în cur? Furtunul tot în cur intră, și dacă îi dai ăleia 5 lei și dacă nu.

După 4 zile de spitalizare pot spune că durerile sunt aceleași și la mine, și la colega de salon care a băgat 200 lei în buzunarul medicului. Medicul a făcut tot posibilul ca operația să fie ușoară și să nu mă panichez deloc. (Probabil se prinsese că dacă mă sperie sar pe geam cu tot cu anestezia făcută). Asistentele au fost foarte amabile fără să le dau vreo atenție, fără să le flutur vreun leu pe sub nas, mi-au făcut tratamentele cum trebuie, au venit noaptea să-mi facă un calmant fără să comenteze, mi-au dat suvenir niște fiole cu calmante și m-au lăsat să și fumez :D. Cei care se ocupă de pansat au fost la fel de drăguți, infimirmierele m-au ajutat cu orice aveam nevoie. Toate astea fără să le dau vreun ban.

Aaaa, au fost și vreo două cazuri în care îmi venea să arunc asistenta pe geam. Doar că am ajuns eu la o concluzie: cu cât e mai urâtă cu atât e mai ciufută din cauza frustrărilor.

So....mai lăsați atențiile astea bănești prin spitale (aici nu vorbim de clinicile private).

Și, pe final, nu mă pot abține: urât cu spitalele, operațiile și babele din salon. Și urâtă și perioada de după. Dar cât există compot de ananas, parcă mai am o speranță!

primăvară

am un dor de ducă teribil. parcă-mi vine să-mi iau câmpii pe dealurile înverzite.
și toate albinele astea care cad în ceașca de cafea....
și soarele puternic.și ochelarii de soare sparți.
și vântul de primăvară, încă rece.
și agitația din oraș. și copiii ăia mici care nu mai au stare-n casă.

mă găsești la capăt de oraș, pe niște ruine.
cu un pahar de cafea cu lapte și câteva țigări;
cu vreo două romane, niște coli și un creion mecanic.
cu căștile pe cap. și cu 100 de gânduri de care voi încerca să scap.