Psychedelic shower

Alt an nenorocit petrecut într-un cămin studenţesc! Şi am ajuns în Patria Câinilor. Sunt câini peste tot: în campus, pe străzi, la facultate, spre magazin, în parc. Aştept ziua-n care o să găsesc un mare dulău în farfuria cu mâncare, un dulău viu care-mi zâmbeşte cu subînţeles. Şi nu, n-o să înţeleg mare lucru. Practic, sufletul meu se vărsase pe-o singură bucată de gresie din baia unui cămin- şi aia ciobită. Apoi venise Viorica, femeia de servici cu ruj roz pe buze şi o fată plecată-n Spania şi ştersese cu mopul ei infect tot sufletul meu, bucată cu bucată.

Bâzâitul fierbătorului din ibric mă zgârie pe creier. Mă duce în altă dimensiune, mă scoate din sărite. Mă plimb într-un labirint, pereţii sunt placaţi cu bucăţi de faianţă albă, iar nişte draperii roz şi umede mi se lipesc de picioare. Pe tavan, un neon se mişcă, atârnat într-un singur fir electric. Bâzâie. Aud un bâzâit peste tot. Ca nişte albine, ca nişte trântori. Regina din stup mă bântuie, futu-i mama mă-sii. Într-o altă camera, o tipă blondă şi micuţă se joacă cu uscătorul de păr. Vreau să-i explic că nu e băgat în priza şi că n-are şanse de electrocutare, dar e viaţa ei. Dacă m-aş ridica acum de pe scaun, aş pica jos, m-aş lovi cu ţeasta de marginea patului iar creierii ar păta mocheta gri. Nu e bine. Nu dau bani pe mochetă mai târziu, când o să plec de aici. Mă piş pe ea de mochetă! Rămân pe scaunul ăsta incomod pe care îl car de trei ani după mine prin camerele impersonale de cămin. L-am vopsit cu ojă verde şi tot arată ca dracu’ şi la fel de incomod a rămas. Bâzâitul nu se opreşte. Îmi doresc o pană de curent!!!

Mă resemnez. Pun nişte Portishead. Îmi bag căştile în urechi. Nu mai aud onomatopeele ăstora din cameră. Mănâncă mult c***t. Prea mult. Am limitele mele. Mi se face foame. Frigiderul e teroare. O piftie imensă se bălăngăne pe raftul al doilea. Ies pe hol să fumez o ţigară. Mai bine merg pe balconul din spate. Pe hol, paşii mei se aud în ecou- paşii făcuţi cu cei mai coloraţi papuci de casă din lume. 

De pe balconu' ăla văd capătu' lumii. Ultimele case, ultimele becuri. Şi dup-aia nişte dealuri. Aşa că ăla e balconu' meu preferat. şi gol. De-acolo văd eu marginea lumii.

The boss

Sunt cel mai mare porc din toată bodega asta de căcat! Pân' la urma, de ce nu? Stau în capul mesei, cu un creac sprijinit pe celălalt şi adulmec pisicuţele ieşite la club, că doar e sâmbătă seara. Nu port tocuri, ci nişte bocanci murdari de noroi. Şi dacă stau bine să mă gândesc, uneori beau mai mult ca voi şi fumez- clar fumez- mai mult ca voi şi poate, în zilele bune, chiar f*t mai mult ca voi! Huă!
Şi totuşi, nu-nţeleg ce caută cloşca asta bătrână aici. Are un stil fantastic de a-şi mângâia genunchiul ştrangulat de dresul negru, 80 den. Ne pare rău, adică mie mai puţin, dar în seara asta pleci ca în ultima vreme, adica nesatisfăcută.

Mona

Mona se impusca. Isi zboara creierii pe Bohemian Rhapsody. Miroase a vin rosu, a singuratate si a picioare desfacute. Cearceafurile ravasite vor pastra mult timp gustul Monei.
Mona moare. Ploua. Un inceput de toamna groaznic!
Nimeni nu plange. Pentru ca nimeni nu stie.
La parter, se bea Jack si se sarbatoreste.
Da, chiar asa, in timp ce, la etaj, pe Bohemian Rhapsody, creierii Monei au pictat peretii.

Pareri de rau

Si chiar daca spun acum ca-mi pare rau, si chiar imi pare, cuvintele au fost deja aruncate, am spart linistea bucatariei cu urletele mele de caine turbat la luna plina, am criticat si-am incriminat. Si-mi pare rau, al dracului de rau, ca sunt rea! Sunt rea cu ea si ea nu merita.

Si apar eu- o handicapata emotional- ca sa ma descarc. O tintuiesc pe scaunul ala cu tapiteria sfasiata de pisici si-mi incep monologul, la volum maxim, cu o tonalitate care scoala si mortii din morti! Si toate astea se petrec in timp ce vinovatul, da, chiar el, doarme, adancit in vise zbuciumate, plutind in litri de alcool- cel mai ieftin. 

Si ma opresc aici. O alee pustie incarcata de toamna e tot ce am nevoie. Si luna in crestere pe cer.  Si vise de toamna. Si-un Bacovia batran, in haine jerpelite...si eu, in singuratatea mea, dar mai calma..

Hector and Little Lavinia cap. I

Hector and Little Lavinia
by Abigail Larson

Long time ago....

Poate a fost o poveste- o poveste cu final nefericit. 

Dar a fost. Eram chiar Little Lavinia, doar ca buclele blonde fusesera taiate pana la nivelul barbiei si vopsite in negru. Si-n loc de acadea- tutun inecacios. Si mai era ceva...papusa aia jerpelita, cu un ochi scos, vesnic aruncata in rucsac- in rucsacul in care imi pastram amintirile. 
Rataceam pe strazile unui oras, un oras care-mi semana a mahala, populata de marionete. Oameni fara suflet. Handicapati emotional- ca si mine. Little Lavinia! Hmm, ce prostie! Nu eram nici mica, nici inocenta. Nici macar privirea nu mai avea urme de claritate. Oglinda sufletului meu era murdara. Eram atinsa de pacate. 



Hector, batran si posac, era singur. Cel mai singur om! Hector avea nevoie de iubire. Iubire neconditionata. O iubire care l-ar fi inecat. Si Hector ar fi murit fericit.
Hector isi dorea moartea prin iubire, dar daca nu avea iubire, dorea mortea- seaca. 

Esec.

Supradoza de esecuri te-a distrus. Vrei sa taci? Taci, te rog! Pentru sanatatea mea psihica, dar mai ales pentru a ei. Abtine-te, vorbeste in gand, treci in universul tau paralel si, iti promit, incui eu usile cu un lacat. Cel mai mare!

Miroase a alcool ieftin, a saracie si, de undeva din adancuri, Louis Armostrong si a lui Wonderful World imi zgarie timpanele.

Plec! Credeam ca dorintele astea de a pleca cat mai repede de aici s-au estompat. Cu cat vei trai mai mult, cu atat imi voi dori mai mult sa plec de aici!

Si-acum taci! Si treci la somn! Si lasa-ne sa traim! Si.....auzi, stii ceva?! Mai mars in ma-ta!

Ultimele ore (vara, 2012)

Plec. Ultimele ore petrecute aici sunt un dezastru. Camera plina de bagaje, rucsac, genti, sacose, 7 perechi de bocanci, tona de carti, filtru de cafea si alte cacaturi adunate intr-un an de zile..sau mai putin. Ultimele ore petrecute-n orasu' asta au fost o catastrofa, o noapte nedormita, nervi la 5 dimineata si tiganii morti de beti din scara blocului urland si cantand o manea. Exces de cafea si tigari. Damn this town, I'm leaving.

Un strop de decenta, se poate, domnisoara?!

Sa fie clar!


Nu e clar nimic, totul e intr-o ceata mai densa decat la Londra. De nervi, as bea si-o bere neagra Silva, rece. Si-as fuma Marlboro rosu lung, cel mai probabil. Apoi, dupa zece minute, as arunca tigarile. M-as dezbraca si-as iesi pe balcon. As striga in gura mare m**eeeeeee Terra. In mod clar, m-ar reclama bosorogii din bloc si-ar aparea Politia. As striga iar m**eeee politiaaaa romaaaaanaaaaaaaa. Sanii mei ar flutura in aer ca drapelu' Frantei pe Cercul Militar Francez.

All the people I love are drunk

E clipa aia cand..cand...cand, la dracu, ai un nod in gat, cuvintele n-ar mai putea sa iasa oricat ai insista, iti pierzi aerul, respiri sacadat si... iti vine sa plangi. Si ai plange pentru tot, te apasa vinovatia pentru absolut orice, ca ti-ai lovit odata cainele, ca ai urlat la mama, ca ai facut o mica tampenie- te simti vinovat si pentru aia. Dar nu poti sa plangi. Lacrimile se opresc undeva.

Si cand stateam pe marginea patului, exact inainte sa ies la o tigara, la aer, lacrimile au izbucnit, au spart malurile ca un rau involburat si mi-au inundat fata si gatul. Abia respiram, nu mi-am putut opri glasul si-am trezit toata casa. Am fugit afara, pe alee, aproape cazusem in iarba, ma impiedicasem de firele de iarba crescute in exces de la ploile din primavara. Luna atat de alba si pura si plina imi curgea printre stele, din cerul negru. Imi curgea pe fata cum curgeau lacrimile alea fierbinti si nu-ntelegeam de ce, de ce dracului chiar pe drumul spre casa m-am trezit in cel mai adanc trip si nici acum nu am iesit de acolo. Cand chiar pe drum ieseam de sub cerul poluat al Bucurestiului, prin camp, mirosea a grau, incepeau stelele sa se vada, mi se lua ceata de pe ochi, paienjenisul trecutului... de ce? 

Rauri de epiderma

Ma lasasem pe spate, in pat. Cearceafurile ardeau. Mancasem o tona de ciocolata si urla energia din mine. Asteptam sa raguseasca.  Ma topeam acolo, in camera care continea un pat, un fotoliu si-o veioza. Si multa liniste. Bucati de liniste imprastiate prin toate ungherele, liniste pe care paienjenii din tavan o ingrijeau cu multa dragoste. Era linistea de care aveam nevoie, singuratatea pe care aveam s-o devorez cu pofta. Fugisem de-acasa in casa bunicii si parca timpul se daduse inapoi cu 17 ani, cand locuiam doar cu ea, ma lasa desculta pe strada si-mi lipaiau talpile pe asfaltul fierbinte. Pe-atunci, credeam in vulpea care-mi lasa dulciuri sub nucul din gradina. Tot in urma cu 17 ani, eram un copil cu ochii clari, nealterati de durerea care mai tarziu m-a lovit. In urma cu 17 ani, nu eram un pansament imbacsit de sange.  Nucul a fost taiat intre timp. Si in acelasi timp, au fost taiate bucati din mine. Macar de-ar fi murit de moarte buna. Incepusera sa curga rauri de epiderma, ma topeam mai ceva ca o lumanare in cutia celor vii sau morti de la biserica. Aveam o durere metafizica in cur. Il refuzasem pe Sebastian. Imi gasisem, prin crapaturile din creierul meu, o urma de tarie cat sa "nu, nu are sens. pierd timpul si stii si tu asta. nu vin la tine. " desi stiam ca nu intelesese nimic si nici nu-l afectase prea mult. Mai aveam o singura tigara si amanam cat de mult puteam momentul in care o voi fi fumat pe toata, repede, de parca prin tutunul ala erau si ultimele picaturi de viata. 
Apoi mi-a sunat iar telefonul. Stiam ca trebuia sa schimb tonul de apel, stiam. Melodia aia incepuse sa ma zgarie pe creier. Ca atunci cand tuta de profa de romana din liceu dicta comentarii lungi pe care nu le intelegea. Era Sebastian. I-am raspuns. Da? tacere. Ii auzeam respiratia. gafaia. Sebastian fuma ca un turc, suda tigarile de parca terminase un liceu tehnic. Apoi a inceput sa urle "Reli, Reli..". Reli-n sus si Reli-n jos,  ce dracului vrei, ma? Nu vin la tine, sa dai la laba cu imaginea mea goala. Reliii, a continuat sa urle. Urla ca un caine turbat la luna. Si afara, chiar era luna plina. Si eu mai agitata ca un tub de spray. Reli, teiubesc!
Telefonul era pe jos, bateria sub fotoliu iar eu muta si poate si surda sau poate urechile si auzul se stricasera.

Eroii aerului meu sunt morti

O sa-mi plezenasca teasta, mortii ma-sii. Nu am mancat nimic toata ziua, ma roade stomacul, abia merg pe strada. Ma cocoseaza crampele, imi vine sa urlu, sa urlu si sa ma dau cu capul de pereti. Vantul imi zburleste parul, praful de pe bulevard imi intra in ochi. Mii de priviri ciudate ma zdrobesc incet, imi intra in oase, in carne. Imi vad reflexia intr-o vitrina si arat ca dracu-n persoana, am transpirat, am fata rosie, imi vine sa plang, am un nod tampit in gat si tac. Nu pot grai nimic, cred ca nici sa urlu nu mai pot, atat sunt de nervoasa. Nervoasa pana o sa clachez, aici in mijlocul trotuarului o sa pic din picioare, cu bucati de creier pe langa, miros de sange si muste verzi bazaind deasupra mea. Nu mai suport. Imi vine sa-mi iau zilele, sa ma duc la dracu dar cred ca asta mi-e infernu, futu-i mortii ei de existenta de cacat cu care ma confrunt non stop. Vreau sa atarn fara suflare de aripile alea de ciment, deasupra bulevardului. Mai bine sar...de la 20 m.

Lili (I)

lili locuia într-o garsonieră micuță, la etajul 6 al unui bloc fără lift. obișnuiam să o vizitez aproape zilnic, după orele dup-amiezii, apusul se vedea perfect de pe balconașul din fier forjat. niciodată nu lipseau sticlele de vin și nici poveștile cu iz sadic pe care lili le povestea cu pasiune. avea două pisici, urâte foc, pe care le detestam din tot sufletul, însă lili reușea să mă facă să uit de prezența mâțelor venite din iad ce se perindau printre picioarele mele, în timp ce fumam, în timp ce mă chinuiam să deschid sticlele de vin folosindu-mă doar de o cheie. lili nu avea tirbușon, lili bea vin doar cu mine. garsoniera, micuță dar cochetă, era plaja viselor noastre, cuibul în care mă refugiam zilnic, primind îmbrățișările pline de caldură ale acestei domnișoare pierdută într-o junglă urbană. într-o zi, lili nu a mai răspuns. am sunat, dar degeaba,  vocea de copil nu s-a mai auzit.

Ma scoti din sarite!

Futu-ti mortii ma-tii, da' lasa-ma sa scriu, sa-mi vars raurile de nervi aici!

Groaza

Pentru prima data-n viata ei a lovit-o. I-a tras o palma pe care-a simtit-o pana in maduva oaselor. Si-a pierdut echilibrul pentru o secunda sau doua. Palma aia, atat de grea, i-a reorganizat cutia toracica, a zguduit ficatul, plamanii si un rinichi. I-a trezit inima care a inceput sa pompeze tot mai puternic sange in vasele de sange din ochi. Rosu aprins! S-a aprins furia in ea. Scartaitul dintilor a spart linistea. Sangele ii curgea din nas, fierbinte. La fel curgeau si lacrimile, iar amestecul de dulce si sarat care i se oprea pe buzele subtiri si palide i-a umplut gura, a imbatat-o si-a amortit-o. Si-a tacut. L-a privit cum pleaca cu pieile atarnand pe el. Orice reactie a fost reprimata. Sangele i s-a uscat pe fata si in par.  I-a strans obrajii si buzele. Timpul s-a oprit. Si privirea la fel. Pe un punct de pe peretele murdar- punctul ei de vedere. Ochii s-au mutat pe reflexia din oglinda. Chipul plin de sange si parul negru, incalcit, curgandu-i pe fata au trezit-o. Si mainile subtiri, cu palme si degete prea lungi, de pianista. Si groaza. In noaptea aia, s-a nascut Groaza.