Despre bere și alți demoni

Afară plouă. Tună și fulgeră. Vreme de vară, capricioasă ca o muiere la menstruație. Deschid o doză de bere. Oh, nimic nu se compară cu sunetul acela, cu zgomotul plăcut pe care-l face acidul atunci când se eliberează. Îți gădilă urechile, domnule! Sfântă Bericică, cât te iubesc eu câteodată, în momente ca acesta, când stau cu halatul pufos strâns pe mine, în bucătărie, cu ușa deschisă. Cu vocea lui Barry White pe fundal. Când mai am doar două țigări, dar o tonă de aer proaspăt și miros de pămând ud și iarbă- bine că stau la casă, chiar și la periferia orașului. Oh, tu, bere cea de toate zilele nopțile, cum mă amețești tu atât cât să dorm liniștită, cât să visez frumos sau deloc! Sfântă Doză de Bere la 3 lei, de la magazinul din cartier! Doar muzică bună, nu tu oameni, deci nu tu stress, doar muzică urlând din boxele prăfuite ale unui Philips din 1993....și doza asta de bere. Și da, a fost cutremur, n-a crăpat nimeni, ce atâta mare scofală?!

Vineri, treișpe

　　Când am mutat peștele din acvariu într-o sticlă ca să-l iau acasă, i-am rănit o aripioară. N-am observat pe moment, ci abia când am ajuns acasă, după ce l-am plimbat prin soare, microbuz și l-am zgâlțâit până i-au tremurat gândurile lui de pește în cap. Am ajuns acasă, cu peștele avariat și cu rucsacul plin de cărți. Eram ruptă. Caniculă, deja. E-abia iulie. Nu supraviețuiesc vara asta. Unul din cățeii mei se tot agita prin curte, orb cum e, apoi am observat că e rănit. Mâine declarăm zi de veterinar. În fine, cred că urla și pisica de foame și probabil prin Somalia își mai dădeau duhul câțiva copii.
　　Aveam o stare de tot rahatul: eram irascibilă, obosită, plângăcioasă. Și nu mai suportam suferințele nimănui. Toți sufereau de câte ceva: unii de dureri, alții de foame, alții de nebunie. Eram și eu pe-acolo, pe undeva, dar suferințele lor mă dărâmau. Mi-am amintit de toți melcii călcați din greșeală, în plimbările mele după ploaie, mi-am amintit de toți cățeii mei care-au murit de bătrânețe, mi-am amintit de toate suferințele oamenilor pe care-i cunoșteam. Și toate astea mă dărâmau, mai mult ca oricând. Și-aș fi dormit, dar era cald și-n casă și-afară. Canicula curului! Băi, vara și iarna mă distrug. Oricum, când m-am pus în pat, printre cearceafurile răvășite și fierbinți, mi-am amintit de toate suferințele mele în dragoste, toate momentele în care o dădusem în bară și, din senin, mi-au apărut în fața ochilor, câteva chipuri: erau băieții ăia cărora le dădusem câte-un șut în cur. Acum, nu mai știu de ce. Știu doar că am făcut-o. Dar ce dracului mai contează acum?
　　Poate doar ceștile de cafea, vreo trei, băute într-o singură dup-amiază. Și norii ăștia adunați deasupra mea. Și deasupra voastră. Trebuie să plouă, altfel mă topesc și îmi dau și eu duhul alături de copiii din Somalia.

auuuch!

blestemate fie entorsele mușchilor dorsali și blestemat fie unguentul!

azi, în sfârșit, îmi făcui curaj să mă duc la medic pentru niște dureri de spate supărătoare. după ce tremurai ca varga în sala de așteptare- eram convinsă că cedează plămânul după atâtea și atâtea țigări- aflai că am doar o entorsă a mușchilor dorsali care se tratează cu creme, unguent și mișcare. buuun, plecai acasă fericită că nu mă curăț de cancer la plămâni, dar uitai să trec pe la farmacie să-mi cumpăr unguent. așa că, după ce ajunsei acasă și dădui marea veste: nu crăp anul ăsta!, îi făcui o vizită lu` mamaia. la cei 70+ ani ai ei, mă gândi că precis are niște unguent pentru durerile de șale. bineînțeles, mamaia chiar avea niște unguent „ d-ăla bun de înțeapă, maicăăăă, de te ia dracu”. luai unguentul și mă întorsei acasă. după ce trăsăi pijamul pe mine, o chemai pe mami să-mi facă frecție. hmm, senzația pe care mi-o lăsa crema pe piele era minunată, așa că insistai „mai pune, mami, mai pune”. la un moment dat, mama închise tubul de unguent, zise ea că e suficient. dar eu, lacomă, insistai în continuare. nu mă săturai nici după ce mama îmi zise că o ustură nasul de la unguentul vieții. în fine. termină dumneaei cu frecția și plecă. mă lăsă acolo, cu o tonă de unguent în piele- așa cerusem eu, normal- și acum, ce fac eu acum?! mă zbat în chinuri. unguentul ăsta o fi el bun, dar e ca o bombă cu efect întârziat. primele 10 minute au fost minunate, dar acum simt că ard în flăcări, mai rău ca Anna Lesko. mă ustură tot spatele, mă simt biciuită, arsă în Iad, apoi atinsă cu cuburi de gheață și tot așa. la infinit. senzația e nasoală răăăău de tot. un fier de călcat bine încins se plimbă pe spatele meu!

acum nu prea știu pe cine să înjur- la dureri înjuri, că ești om. ori pe mine că am fost lacomă și nu mi-au ajuns primele straturi de unguent, ori pe ăștia care uită să scrie în prospect că efectul are loc după 10-15 minute. mama știa ce știa, iar mamaia, sigur, nu are nicio vină, ea mă atenționase cam cât de tare „înțeapă” unguentul-minune.

În mijlocul furtunii

Dacă nu ți-e bine, ți-e rău. Dacă ți-e foarte rău, nu e bine. N-are nicio logică, dar cam așa e. Mai poți să scapi? Să te-ntorci în trecut nu poți, ce e stricat rămâne așa, ce-ai stricat tu rămâne așa și, pe deasupra, îți lasă niște răni pe conștiință, niște zgârieturi dulci-sărate dacă încerci să le lingi. Ca atunci când, dimineața, mahmur, faci un sandviș, iar lama cuțitului alunecă în carne, sângele călduț tâșnește și începi să sugi rana. De obicei sângele se oprește, dar gustul metalic, dulce-sărat, mai rămâne o perioadă acolo. Amintirile tale sunt mereu vii, te ard în continuare. Iar să mergi înainte ți-e greu, ți-e lene- lenea, boala asta a timpului modern- rămâi blocat. Te trezești în fiecare dimineață, îți faci ritualul: cafea, tutun, o mică ciocolată cu mentă, un pahar de calciu. Restul zilei te zbați să faci ceva bun, să pui mâna pe-o carte, să strângi haine pe care nu le porți și să le donezi unei case de copii. Lucruri din astea care te-ar face să nu te simți un parazit al societății. Nu că societatea asta ar fi atât de bună încât e un mare păcat că tu nu prea faci nimic, ba chiar încerci să te izolezi. Până și izolarea asta te costă ceva, în ziua de azi.

Și-așa ajunge un om să fie mort deși încă are puls, deși încă are nevoi, de orice natură. Brusc, ai o sclipire: orice-ai face, e în zadar. De-aia nu mai faci nimic. Și apoi, dintr-o dată, îți intri in zodie, începi să otrăvești, ești plină de ură, dar de data asta o împrăști peste tot, să curgă râuri, dragă, râuri de ură. Și după episodul ăsta te întorci la oameni, îți amintești cum îi iubeai, crezi că încă se poate, dar nu-ți plac, deloc deloc, și știi asta, dar te minți, încerci să trăiești printre ei, dar nu e bine, nu mai poți, nu mai știi cum funcționează oamenii. Și dintr-o dată sunteți toți defecți, handicapați emoțional. 

Și, ca trăznită, îți dai seama că în capul tău e un cocktail de stări, de sentimente. Iar cocktail-ul ăsta este cel mai prost din câte ai gustat până acum. Dacă te-ai putea opri la o stare, la un sentiment unic, ar mai merge. Dar suceala asta, învârteala asta, te distruge. Ei, până la urmă, îți zici, asta ești tu. Și trebuie să  te iubești și să iubești și animalul din tine. Să te împrietenești cu el, poate poate. Poate devine mai blând.

Să te iei de mână într-o dimineață, să te cari într-un loc liniștit, poate în poienița Paradis și să stai de vorbă cu tine, să vezi ce și cum. Să nu te mai cerți, să nu mai dai cu tine de toți pereții.

Nu-ți găsești locul, alergi dintr-un punct în altul, în speranța că te vei simți mai bine, că vei găsi un punct din care o vei lua de la început, din care lucrurile se vor așeza cum trebuie. Într-o permanentă fugă, de oameni, de tine. În bătaia vântului, fragilă, cu oasele măcinate de timp.

Și mâine e o zi, și mâine se mai pot schimba lucruri, da, da. Așa o fi. Se prea poate. Și soarele e sus pe cer, cui îi pasă? Miroase a cafea, așează-te în iarbă, ia o gură sănătoasă de aer....Deschide ochii larg, ești tu aici, mai lucidă ca niciodată și cu un zâmbet tâmpit pe față....

Marea rechineală

Ajung în stația de autobuz cu 17 minute mai devreme. Perfect, îmi zic, timp de cafea și o țigară, două. Câteva mașini sunt parcate acolo, șoferii lor stau de vorbă. Ăștia sunt rechinii orașului. Adică stau în stația de autobuz și vânează clienți, apoi înghesuie 4 într-o mașină și îi cară la Craiova. Îmi pun rucsacul jos și-mi aprind o țigară. Unul din șoferi, cel mai gras- să-i spunem Georgel- vine spre mine.

-Mergi la craiova?
-Da, dar vreau să ajung în centru, îi zic. De obicei „rechinii” merg doar până la intrare în oraș.

Intervine un al doilea șofer, foarte brunet.

-Hai mă, du-o și pe fată, faci pe-acolo stânga, o lași în centru, nu fă pe bulangiu`. Hai domnișoară, du-te cu el. dai 8 lei, ca la microbuz.

Într-un fel, îmi convine să merg cu stop-ul sau cu rechinii, ajung cu jumătate de oră mai devreme și, uneori, pot să fumez în mașină. Treaba cu rechinii e cu dus și întors: unii au tarife fixe, mai mari decât prețul unui bilet la microbuz, alții ascultă manele și-mi fac creierii varză, alții vorbesc la telefon tot drumul și scot numai tâmpenii pe gură, nu am nicio șansă să citesc ceva în cazurile astea.

Primul șoferă stă câteva secunde să digere informația apoi îmi prezintă situația: mă lasă la Piața Chiriac, ce pizda mă-sii, afacere, domnișoară. Îmi dau ochii peste cap- pe sub ochelarii de soare- și îi spun, pentru a doua oară, că eu trebuie să ajung în centru. Până la urmă se hotărăște să mă lase aproape de Universitate. Mă uit la ceas, aș ajunge cu 30 minute mai devreme- timp prețios pentru cafea.Zic hai, fie. Mergem spre mașină.

-Știi, eu o duc pe vecina Tanti Gica la spital, să-mi dai banii mai pe nevăzute, așa.

Îhâm, bine. Urc în spate. Vis-a-vis, un nene modest aștepta vreun șofer binevoitor să-l ducă până în primul sat.

-Domnu`, alo, la Dioști mergeți? Hai că vă iau eu.

Mă uit în mașină, eu eram a cincea persoană. Până să găsesc un răspuns la întrebarea „unde pizda mă-sii îl bagă și pe ăsta?”, nenea era deja instalat în portbagaj, pe o pernuță. Portbagajul spațios, n-am ce zice, dar totuși....

Șoferul ține un monolog: hai domne, până la Dioști, ce-are? Îi cunosc pe polițai, dă-i în sărăcie, că-s toți corupți, am mai mers eu în Italia cu unu, când conducea ăla, eu dormeam în portabagaj, spațiu mare, n-ai ce zice.

N-am, n-am, mă cam apucă râsul, dar mă abțin. În schimb, tanti Gica e foarte revoltată. Tanti Gica stătea ca o doamnă pe scaunul din față. Cu un sacou înflorat și-o poșetă neagră, din imitație de piele, cu o eșarfă atârnată, încerca să pară la prima tinerețe, dar ridurile adânci și podoaba capilară albită îi trădează vârsta.

-`ai mă, Georgele, ce zici, o fi bine picioru` meu? întreabă tanti Gica curioasă.
-Tanti Gico, nu-ți dau garanție, îți dau certitudine. Eu zic că e bine.
-Bine mă, dacă tu zici, îți fac un tablou, d-ăla mare frumos, cu cai. Că sunt frumoși caii.
-Tanti Gico, să știi că am deja ramă, da să-nu mi faci cu cai, mie să-mi faci cu câini. Cu un rottweiler.
-Păi cum mă?! Că sunt frumoși caii
Sunt frumoși, mai ales dacă habar n-ai cum arată un rottweiler, îmi zic în gând.

Ajungem la Dioști, nenea din portbagaj coboară. A călătorit like a boss. Din vorbă-n vorbă, tanti Gica și șoferul deschid subiectul „religie.” Tanti Gica susține că tinerii din ziua de azi nu prea calcă pragu` bisericii, urât maică, voi ăștia din ziua de azi nu mai știți ce-i aia frică de Dumnezeu, nu vă căsătoriți, faceți sex de la 14 ani, toată ziua bună ziua faceți sex, de-aia nu luați bacu`. 

- Tanti Gico, îți spune eu ție cum stă treaba cu religia, intervine șoferul. Uite, Seneca a zis despre religie că ...

STOP

Georgel, șofer de mașină cu numere de Bulgaria, ocupația principală-rechineala, încearcă să-i explice lui tanti Gica cum stă treaba cu religia, cu ajutorul lui Seneca. De parcă tanti Gica știe cine-a fost Seneca. Subiectul se închide în maxim 5 minute, cu o tanti Gica revoltată și ferm convinsă că voi, ăștia tineri, nu știți de capul vostru.

Tanti Gica, cu gura ei mare, este o adevărată hateriță. Se ia de tineri, se ia de sistemul de învățământ profesorii ăștia nu mai știu să bată copiii. că vin părinții la școală și le sar în cap. pe vremea mea, cu bătaia făceai treabă, își aduce în discuție și propriile odrasle. În fine, ajungem la Craiova. Șoferul mă lasă chiar lângă Universitate. Îmi dă bagajul din spate și îi dau 10 lei.

-Domnișoară, stai să-ți dau 2 lei înapoi, nu așa am vorbit?

Ba da. Așa e. Îmi aprind o țigară și mă îndrept spre Universitate. Chef de cursuri aproape zero. Dar cred că voi merge mai des „cu rechinii”. M-am distrat, ce pot zice....

Hector and Little Lavinia cap. II

Hector crapă într-o noapte rece de mai. Motocicleta veche care-l duce spre mare cedează, iar Hector părăsește lumea asta împrăștiat pe asfaltul umed. Moare singur, fără vreo urmă de afecțiune, fără apreciere. Înainte de impactul cu asfaltul umed, rece, Hector știe că lucrurile curg în direcția bună. Și simte, cu toate simțurile laolaltă, că nu pleacă singur din lumea asta mică și murdară.  

Lavinia își face cruce de două ori și se roagă unui Dumnezeu- în care nici ea nu crede- să-i ierte păcatele. Crucea pe care-o cară-n spate de la prima  gură nenorocită de aer și până acum s-a transformat în plumb și simte cum îi rupe coloana vertebrală. Închisă acum în lumea ei mică și prăfuită, o apucă groaza doar când se gândește la oameni, la sentimente, la străzile zgomotoase, la orele de vârf în care mașinile se blochează în trafic zeci de minute, la barurile pline, la vocile oamenilor care ajung la ea într-un zumzet asurzitor. Oamenii sunt un exercițiu de echilibru, își repetă într-una. Îi tremură mâinile pe sticla de vodkă și se plimbă bezmetică dintr-un colț în altul al camerei. Lumina albastră a neoanelor trece prin geamurile murdare de ploi și se revarsă peste mobila prăfuită, peste teancurile de pagini mâzgălite- cuvinte scrise, nerostite- peste toate obiectele strânse cu disperare de Lavinia în câțiva ani. Fiecare gură de vodkă o face să urle de durere. Buzele roase o ustură îngrozitor, dar trupul i se înmoaie pe măsură ce sticla se golește. La dracu, la dracu, urlă monstrul ăsta cu trup de femeie, blestemând ziua în care maică-sa a adus-o pe lume, chinuită, cu stropi de sudoare curgându-i pe față, țipând ca din gură de șarpe. 

Vodka curge, fără oprire. Fără simțiri, ăsta e scopul, ăsta e, să nu mai simtă nimic. Fără sentimente, sentimentele distrug. Sentimentele macină. Oamenii se pierd pe drum, la fel cum s-a rătăcit și ea, nenorocita. Patul răvășit, într-un colț, Lavinia l-a părăsit, nu mai poate să doarmă. E trei dimineața, în câteva ore se luminează, dar cum dracului să îți mai pese de lumină, de soare, de natură, când mintea ți-o ia razna, când pierzi controlul, când tot ce-ți dorești e să te pui în pat, la 3 noaptea, printre cearceafuri răvășite, iar dimineața să nu mai existe pentru tine. 

Nimic nu o scoate din transă. Un scenariu prost se derulează de câteva zile. Lavinia încetinește pasul. Gândurile o lovesc cu viteza luminii, ca niște trenuri care nu se opresc în stațiile prea mici. Gânduri, vodkă, mai multă vodkă, nu mai vreau nimic. Lavinia își dă seama că vorbește singură, vocea ei se lovește în pereți și se întoarce înapoi către ea. Sub ea orașul, vuiet, trafic. Trebuie să plec de-aici, trebuie....trebuie. Lavinia nu-și mai simte corpul. Aprinde o țigară, mâinile îi tremură, o durere ascuțită o lovește, intensă. Rapid, se estompează. Corpul îi e moale, ceva se stinge, încet. 

Va urma!

Mona- roșu stins

Mona în versurile lui Suhai, Mona în proză, Mona plângând pe-acoperiș la 14 ani, Mona urlând pe balcon la 20.

Mona într-o mie de forme. 

Mona după cuiul de la cafea, duminica, aeriană. 

Mona amorțită pe scaun într-un bar. Și cărămizile vopsite-n roșu închis, gata să-i cadă în cap.

Mona îndrăgostită și nefericită. 

Mona aia căreia nu-i pasă păsa.

Mona în delir, Mona cuminte. 

Mona dintr-un film pe care nu îl înțelegi. 

Mona aia care într-o zi se va duce la dracu, doar pentru că oamenii devin plictisitori. 

Mona care ucide, Mona care învie te miri ce, Mona care se înalță mult de tot și apoi cade (în picioare sau în cap). 

Mona care nu mai știe de capul ei. Mona- copil prost, adult rebel.

Ce-a vrut Mona să spună?

delirul de duminică

îți plimbi degetele pe hârtiile prăfuite. acolo sunt mii de gânduri, ale tale toate.

să închizi ochii și să pleci în altă parte - e greu.

ai revenit la aceeași stare: ți-e silă și scârbă. unii oameni nu merită atenție. nu, n-are sens să te complaci.

să torni cafea, să fumezi, să încerci să nu te mai gândești la nimic- nu merge. nu e chiar așa simplu.

azi știi o singură chestie: că poți oricând să rupi orice legătură, e simplu, tu ești un om liber, nu te leagă nimic de nimeni. oamenii vin și pleacă. și nici tu nu rămâi prea mult timp într-un singur loc. că n-ai avut niciodată stare......c-ai fost mereu un copil nebun și ești și-acum.

și-n final rămâi singur (sau poate chiar începând de-acum)

Lili (II)

Se simțea praf și pulbere, zdrobită. Se simțea de parcă toate trenurile trecuseră prin craniul ei, îi zdruncinaseră creierii, apoi plecaseră în alte direcții. Își petrecuse ultimele zile în pat, printre cearceafuri răvășite. Soarele răsărise și apusese de atâtea ori. Cineva bătuse la ușă, Lili nu auzise. Draperiile grele nu lăsau nici măcar un strop de lumină să treacă. Soarele, care altădată îi dădea supradoză de energie, acum era mort. Și moarte erau speranțele. Și morți erau toți oamenii din jurul ei. Cadavrele lor decorau podelele. Amintirile cu ei îi îmbâcseau gândurile. Și toate gândurile se plimbau haotic prin mintea ei. Închidea ochii și era purtată în trecut de forțe necunoscute. Era slabă, singură și aproape moartă. Nu mai avea niciun motiv să mai trăiască. Pisicile fuseseră scoase în strada pietruită. Demonii le luaseră locul. Demonii din interiorul ei. Lili se pregătea să plece într-un loc în care nu se mai întâmplă nimic. Timpul i se scurgea. Pentru ultima dată, Lili a ieșit pe balcon. Soarele apunea, cerul sângeriu deasupra ei. Ea deasupra lumii. Șase etaje.
Șase etaje nu-s multe, dar pentru trupul ei schilodit erau suficiente. Trupul ei care urma să....

Trage aer adânc în piept. Aer îmbâcsit. Orașul e murdar. Lili e pătată. Lili, care altădată....

Pe balconul din fier forjat a rămas o sticlă de vin nedesfăcută. Și-o cămasă în carouri. O cămasă de bărbat.

În seara aceea, pe strada pietruită, oamenii au fost nevoiți să ocolească un trup de femeie. Și-o baltă de sânge dulce. Câinii orașului au venit și-au lins sângele, apoi au turbat. Cu toții. În noaptea aia, câinii au urlat la luna plină. Iar luna plină a dispărut în zori.

Lili n-a mai prins răsăritul.

Iar eu sunt aici. Beau un pahar de vin și-mi amintesc de Lili și de pisicile venite din iad. Sunt singur și mi-e frig.

Mona urăște

Mona urăște din tot sufletul ei mic și jerpelit. Urăște pentru că e singura modalitate prin care se poate încărca de energie ca să-și ducă zilele. Iar zilele nu-s numărate pentru că dracii trăiesc mult, chiar fără voia lor. Mona urăște chiar dacă știe să iubească. Dar iubirea se duce repede. Și, de cele mai multe ori, se duce aiurea, în direcții greșite

Prima dată, Mona a învățat ce-i aia ură. Prima criză de nervi s-a transformat într-un delir și Mona avea doar 7 ani, dar tremura ca un demon în fața exorcizării. Apoi s-a calmat și în ea a înflorit un sentiment intens care-o făcea să zâmbească cu toți dinții ei mici și albi. Ura i-a fost alimentată în fiecare zi de-atunci și până-n zilele noastre pentru că Mona-copilul nu a fost ferită de demonii adulților care se aflau în preajmă. Cu fiecare seară în care bătrânul urla și urla Mona stătea acolo și privea, zâmbind. Nu simțea durere, doar ură. Durerea o primeau alții, nu era treaba ei. Ea știa că trebuie să urască. Era simplu.

La 16 ani, pe Mona- adolescenta rebelă a lovit-o, din plin, un alt sentiment. Nu știa cum să-l numească, nu avea pe cine să întrebe. L-a lăsat să-și facă de cap. Apoi și-a amintit de primul sentiment cunoscut și a revenit la el. La ură. Detesta cu patos. Orice. Băieți, bărbați, copii, vremea, muzica de la radio și tv-ul, își ura colegii, liceul, cărțile proaste. Începuse să se urască pe sine. Dar energia exista, era acolo.

Jumătate de deceniu mai târziu, Mona a aflat ce-o lovise la 16 ani. Iubirea, aia era. A dracului de iubire că dac-ar fi știut.... Dar trecuseră ani și se dusese și era prea târziu.

Când urăști, nu mai e loc și de iubire. Faci diabet. Mona avea o filosofie simplă.

aici nu locuiește nimeni

pregătesc un ceai, strâng halatul mai tare pe mine, picioare goale pe gresia rece, din nou.
e dimineață. soarele mă orbește, vântul urlă printre copaci. și printre frunze. tu dormi. urc la etaj, intru în dormitor, îți analizez spatele și liniile și respirația. de somn. de dimineață. miroși a copil. un copil frumos.

mă întorc în bucătărie, ceaiul e fierbinte, dacă pun mierea acum devine toxică. se moare din asta? nu contează. ce căutăm noi doi aici? eu o să plec în curând. n-am vrut niciodată să fiu un om rău, dar mi-a ieșit de fiecare dată. soarele mă orbește. pun ochelarii de soare și încep să rulez. ultimele resturi într-o cutiuță. devin moale, mă adâncesc în halatul pufos, în scaun. nu mai contează nimic. vântul și fumul și respirația ta- o aud de aici, din bucătăria asta luminată. ce căutăm noi doi aici, mă întreb din nou. dar nu mai e loc de întrebări.

forever young.....

nu. mi se face rău. îmi vine să plâng. ființa mea se agită, se zbate acolo și vrea să se elibereze. trupul o strânge, trupul ăsta slab și plin de oase gata să rupă pielea albă. de mort.

dragul meu, dacă eram la etajul 13, poate mă lăsam în voia vântului......când te vei trezi, îți vei zice: aici nu mai locuiește nimeni.

dar suntem la etajul 3. într-un oraș murdar.

și afară e primăvară și bate vântul....vântul care poate să mângâie dar și să distrugă....

Pub dă pub

Sâmbătă seară în oraș.

Vremurile bune au apus. Când muzica era bună și oamenii mișto. E 1 noaptea și stau sprijinită de un stâlp din bar. Părul mi se încurcă într-un cuier liber, fixat acolo fără cap. Trag de-o apă plată. Nu pot să dansez. Ceva din interiorul meu nu mă lasă. Proastă idee să angajezi un dj bipolar, zic așa, în general. Am trecut prin aproape toate genurile muzicale- reggae, rock, acum ascultăm macarena-dacă-și mai amintește cineva de această melodie cu dans atașat-niște comercială, toate piesele astea într-o dezordine totală. Mai devreme, pe Shy Guy/Diana King dansasem puțin, dar cum a închis Diana gura a început să zbiere o melodie de la Rammstein. Mă-ntreb ce urmează după Rammstein. Surpriză, acum ascultăm Supergirl/Reamonn. La sentiment, domnule! Un tip beat de pe scenă a luat-o la dans pe o puștoaică care, cu vreo 10 minute înainte, poștise un cui de legale cu o altă duduie, cel mai probabil minoră, dar foarte porno. Tipul pare genul de șoț fugit de-acasă, e sâmbătă și a scăpat de muiere și de plozi și-a ieșit să-și facă de cap. Se ține bine, mai devreme a dansat pe-o boxă. De unde atâta energie, de unde? În alt colț, un grup de gagice se rup în figuri. Le invidiez, mie îmi este foarte greu să trec de la dat din cap la mișcări mai slow, apoi iar zbenguială și tot așa. Deja trecui prin toate stările posibile, cu alegerile muzicale ale ăstuia. La dj mă refer, dacă se poate numi așa. M-aș duce să-l cert, puțin, dar nu are sens. Cine sunt eu, până la urmă? El pare mulțumit. Zâmbește până la ultima măsea și, din când în când, părăsește pupitrul pentru a se alătura mulțimii în delir care dansează de mama focului.

Ca să fie treaba treabă, ni se oferă și o clasică: Basul și cu toba mare. Ok piesa, de sărit în cap și-n cur, dar e atât de veche încât jumate din oameni din bar erau încă virgini pe vremea când a apărut. Cel mai fericit este eternul rocker: bocanci, chelie, berea la halbă-n stânga și țigara-n bot. Pentru că o mână trebuie să fie mereu liberă ca să arate semnul rockerilor. Se uită urât și se manifestă într-una. De fiecare dată când vin aici, îl găsesc și pe el. De fiecare dată mai hardcore și mai rău

Trebuie să ajung la baie, adică să traversez tot barul. Pregătește-te, drăguțo, că nu e de bine. Dumnezeu nu mă iubește. Nici astrele nu stau cum trebuie pentru că, exact când mă avânt în mijlocul petrecăreților, înercând să-mi fac loc, începe Cotton Eye Joe/Rednex și, cum toată lumea se ia de braț și începe să se învârtă, de ce n-ar face la fel și grasele astea două cocoțate pe tocuri? Și amețite bine, cel mai probabil. Să-mi spun o rugăciune, altfel ajung la spital împachetată în pungi și nu la baie, cum mi-aș dori.

În fine, mai ascult o combinație de rock/reggae/rap, îmi iau prietenii și ne tirăm de-acolo. Am stat deja prea mult.

Plecarea se face în pași de vals.

haos total

eu mă ridicam undeva, deasupra unui oraș
soarele apunea și auzeam tobe africane
și multe voci, una peste alta,
nu mai înțelegeam nimic. 
case, brazi înalți, o fabrică 
niște dealuri și soarele
care curgea pe cer, ca într-un ocean.
poate începeam să-l simt pe Dumnezeu.

Viață de cămin

într-o altă lume, una mai bună, la ora asta, administratorii de cămin ar sta dracului acasă, s-ar uita la Un show păcătos și m-ar lăsa pe mine să dorm în pace, mai ales că reușisem, ohdoamne, să fentez insomniile. dar, cum suntem în lumea asta, la ora asta se face control. am primit alarma mai devreme, acum aștept trupa de șoc: tanti care face pe administratorul, șeful de cămin, șefii de palier și probabil vreun câine maidanez. cât e ceasul? aproape 12. noaptea. ultima dată când s-a făcut control, pe la 1 noaptea, a intrat tanti în cameră, ne-a întrebat câte scaune avem și-a plecat. periculoși studenții olteni, fură paturile, scaunele și noptierele în toiul nopții.

dar, cu ocazia asta, o să le sugerez să ne ofere niște cizme de cauciuc din partea casei. așa, ca să nu ne scufundăm în băile alea infecte; băi în care nu există țevi de scurgere, nu există uși la cabinele de duș, ci doar niște draperii mucegăite.

a, da, că tot suntem la capitolul ăsta, am o întrebare de 10 puncte: știți cum se face accesul în clădire? pe bază de cartelă magnetică. la fel și ieșirea. avem și camere de filmat. bine, e criză, așa că avem la un etaj da, la unul nu. ne-am modernizat, domnule, tehnologie, ce să mai! suntem în 2014, lumea zboară-n cosmos, paznicii sunt de modă veche.

eh, și după ce treci de super sistemul cu cartele-asta dacă poți, nu e așa simplu- și faci câțiva pași, te așteaptă Evul Mediu. felicitări, ai ajuns la baie. ușor, să nu te ia râul de ... lături?! și vezi să nu te împiedici de tomberonul în permanență full. iar dacă întri în camera mea, să nu cumva să deschizi fereastra din dreapta, tocul este putrezit. și dacă vrei să-ți faci duș, să te încadrezi în orele de apă caldă. că e cu porția. în schimb, te invit să-mi plătești suma colosală care este cerută pentru aceste condiții de -7 stele. mie îmi e scârbă!

când mă voi face eu mare voi arunca o bombă chiar pe pajiștea aia verde dintre căminul 1 și căminul 2. sau o grenadă. și voi păstra eu cuiul.

vă salut!

călduri infernale

să se deschidă porțile iadului, s-o luați de-aici pe nebună
să-i rupeți hainele.
luați-o de aici, sodomizați-o.
uite cum râde, cum râde nebuna
oricum nu-i pasă, oricum nu-i pasă

Domnișoara Mofturi Zilnice (I)

Am cunoscut-o într-o cârciumă. 

Era cârciuma mea preferată, cu tavan crăpat și rock în boxe. Și bere la preț studențesc. Eu nu mai eram student pe vremea aia, terminasem de mult facultatea sau ea pe mine. Mă simțeam bătrân și singur și rămâsesem fără job. Nu mai așteptam nimic de la viață. Speram la o motocicletă și-un drum către eternitate. Sau ce-o fi după ce mori. Era o seară de sfârșit de iarnă. Se topeau zăpezile. Bucureștiul arăta ca după război. Urât oraș. Mergeam cu bocancii greoi pe Unirii, îngândurat. Mă săturasem de singurătate și de mintea mea haosată. Prin cârciuma aia întâlneam oameni, foști colegi și depănam amintiri din studenție. Și era o seară ca oricare alta în care, împins de plictis și de depresie, ieșeam să-mi beau mințile, poate mai uitam de mine și de-ale mele. Ajunsesem în cârciumă. Mă întâmpină Judas Priest/A tocuh of evil. Și mai era ceva. Nu-mi venea să cred. Mai exista cineva în universul ăsta, ca mine. 

La prima masă din colț, niște bocanci galbeni îmi sar în ochi. Și apoi ridic privirea și văd un cap cu părul roșu prins într-o codiță. Și-o față tristă, îngândurată. Nu zâmbește deloc. Nu schițează niciun gest. Doar trage de-o bere neagră și se vede clar că vrea să uite ceva. Ceva anume sau poate tot. Bea din berea aia de parcă e tot ce i-a mai rămas. Știu cum e. Cunosc atât de bine starea asta. Dar vreau să o cunosc pe ea. Are o privire ciudată. Se uită-n jos cu ură, scârbită de tot ce mișcă și nu mai mișcă. Scârbită de ea, poate. Eu sunt fascinat. Îi simt ura și scârba. Ajung până la mine, pe calea aerului. Mă lovesc emoțiile ei. Îmi iau o bere, mă așez la masa din fața ei. Nu vreau să o privesc ca un psihopat, nu vreau să o sperii. Pare genul care mi-ar da cu sticla-n cap, după ce ar goli-o, evident. Pare genul de....trebuie să o cunosc. Nu știu cum să o abordez. Încerc să mă gândesc la alte lucruri. Îmi amintesc de căminul în care stăteam în studenție, de acoperișul de pe care priveam stelele, pe la 3 dimineața. Singur. Mă uit pe fereastră. Pe străduța asta, se plimbă tot soiul de oameni: rockeri, punkiști, hipioate cu sânii la vedere, turiști, cerșetori. La mesele de pe terasă se bea multă bere, se ciocnesc sticlele. Minore cu cercei peste tot, pletoși. Cândva, eram și eu ca ei. Acum, părul mi-a albit, mă dor toate, port ochelari, mi s-a rărit părul dar nu vreau să-l tund. Mi se face dor de Vamă, valuri, vomă. Tinerețe. Oare fata asta a fost vreodată-n Vamă? Îmi place de ea. Nu o cunosc, dar aș pleca în lume cu ea. Pe motocicletă. Să uităm de restul. Aproape se înserează. Mă întreb dacă mă observă. Sunt și eu un ciudat, la fel ca ea, până la urmă. Beau o bere singur și mă uit pe geam. 
-Hey, salve! aud o voce de copil. Subțire. Sună ca vocea lui Alice, din teatrul radiofonic. De-acum o mie de ani. 
E ea, ciudățica asta. Și e la masa mea, cu berea în mână. Aproape goală. E subțire, e slabă. Dacă aș atinge-o, cred că s-ar zdrobi. Nu mai arăt nici eu ca pe vremuri.  E doar oase copila asta. Nu pot să zic nimic. Se așează. 
-Salut, îi zic până la urmă. Cu vocea sugrumată. Am o vârstă și mă lovesc emoțiile. Ce bou sunt, uneori! Bine că e beznă, cred că-s roșu la față. 
- Eu sunt Mona. 
Îmi întinde mâna. Are unghiile roase, dar nu chiar din carne. Și niște urme de lac roșu. Îi spun cum mă cheamă și încerc să zâmbesc. Îmi iese. Ea nu zâmbește. Deloc. Are buzele mici, roase și ele. Și niște urme de sânge. 
Momente de tăcere. Ea gustă ultimul strop de bere. Și a mea se termină. O întreb dacă îi iau o bere. Mă duc la bar. Mă uit spre ea. Aprinde o țigară. E băiețoasă. Nu are prea multă feminitate, dar asta nu mă împiedică să mă gândesc la ea. Goală. Sub mine. Respirând greu. Revin la masă cu berile. Îi zâmbesc. Zâmbește și ea. Peste tot haosul care i se citește în privire și prin toată bezna din cârciumă, zâmbetul ei e luminos. Și cald. Aproape că iau foc. 

va urma

Oh, tu, primăvară!

Azi m-am trezit la 4. p.m. Da, am dormit cam mult, se prea poate. Am visat bilete la Deep Purple, și, cum unele vise devin realitate, am și biletul, acum, undeva pus bine. Am dormit cu ferestrele deschise puțin, să mai iasă fumul. Și când m-am trezit miroasea a primăvară! Nici măcar nu mai aveam nevoie de cafea, în aer plutea euforia specifică primăverii, euforie care, ohdoamne, mă va izbi în curând din plin. Am ieșit din casă și nu-mi venea să cred că, în sfârșit, scap de iarna asta grea care m-a derutat complet. Mi-e greu să descriu în cuvinte....atmosfera de primăvară se simte până-n măduva oaselor. Zăpada se topește, pic, pic. Singurul dezavantaj e ca mai pică bucăți de gheață de pe clădiri, dar o să merg pe mijlocul străzii, nu-i panică. Pe la 5, am prins cel mai frumos apus de soare. Cerul luase foc. Iar orașul se dezmorțește. Abia aștept să înverzească copacii, să se trezeasca doamna natură la viața. Primăvară, bine-ai venit, te așteptam cu sufletul la gură:)

cam așa ceva

pot să-ți fac cadou unghiile mele roase. până la sânge
sau gândurile mele proaste. pot să-ți dau o bere, într-o joi.
oricum o să pleci și toată lumea pleacă.
nu mai vreau nimic. îmi văd de-ale mele. și-s multe.
dar în lumina asta chioară nu văd prea bine.
oricum, eu știu. e greu să stai. de-aia toată lumea pleacă.
eu rămân. oriunde aș fi. poate-ar trebui să mă car dracului.
dar mai stau. în singurătatea mea. în dezordinea mea.
puțin fum, un pahar de vin, muzică de cameră.
într-o cameră care nu-i a mea.

când am prea mulți draci, încerc să-i așez în versuri. dar dracii mei sunt speciali, nu au stare

Despre TROTUAR numai de bine

ea trebuie să facă tot ce-are în cap 

și ce-are în cap nu știu nici eu, nici ea, nu cred că vreodată a știut cineva...

Bun, poate că am rămas un pic fixată pe piesa asta, dar, cum să vă zic, când cineva face treabă bună, nu ai cum să uiți. Și cam asta au făcut aseară băieții pe din Trotuar. 

Aseară mi-am pus bocancii în picioare și am plecat, prin gerul de moarte, către Zen Rasta Pub, adică barul care a devenit de puțin timp barul meu preferat. În sfârșit am parte de un bar colorat, cu Bobiță la loc de cinste, cu muzică reggae din belșug și bere la preț studențesc. 

Trupa Trotuar (???) urma să țină un concert. Cu intrare liberă. Când ești student, așa se face: vânezi tot ce e gratis sau la preț cât mai mic. Nu știam nimic despre Trotuar, nici măcar nu mă sinchisisem să-i ascult să văd care-i schema cu băieții. Curiozitatea mă împinsese de la spate să merg acolo. Dar, nici curiozitatea aia nu fusese prea mare, ieșeam din casă pentru că n-aveam stare și pentru că mă strângeau pereții(ca-n fiecare seară). Am ajuns pe jumătate înghețată, cu fularul până sub ochi. Atmosfera, ca de obicei, plăcută. Căldurică, culorile rasta împrăștite pe tavan, muzică bună, oameni frumoși. Comand o bere, aprind o țigară, stau la povești cu prietenii mei, cam ce face tot omul când iese prin „cârciumi”. În fața pupitrului, puțin înghesuite, niște clape și-un set de tobe, dar nici urmă de muzicieni. La un moment dat, când prima bere era deja dusă, se adună și băieții. Simpatici, relaxați, haioși. Zic hai să vedem care-i faza, ce vor domnii aceștia să facă aici. Și începe unul din ei cu-o muzicuță. Păi, atât mi-a trebuit! Sunetul a intrat în mine cu viteza luminii, am prins ritmul imediat și, deși nu am reușit să mă mișc de pe scaun tot concertul, ființa mea a început să se zbenguie ca nebuna.

Băieții improvizează și o fac bine. Și combină multe stiluri, iar rezultatul este nemaipomenit. E greu să găsești un mix bun, dar se pare că nu imposibil. Muzică de țopăială, muzică de chilluială, de toate pentru toți, cam așa mi-a sunat mie. Muzica lor se simte. Intră în tine și începe să circule pe-acolo, printre simțuri. Fiecare lovitură în tobe mă făcea să tresar, fiecare acord de chitară mă făcea să delirez, dar în sensul ăla bun.
Ce să mai, o trupă care merită!

Autoblues de noapte

p.s.: e prima dată când încerc să scriu despre o trupă. ideile mele sunt oarecum împrăștiate în stânga și-n dreapta. dacă am scris bazaconii, să nu vă fie milă. criticați. iar despre trupă, ascultați-o!

planeta Mona

sunt adâncită într-o melancolie de zile mari. și de atâtea zile...încât încep să cred că asta-i starea mea de bază și doar uneori ies din băltoaca asta și respir aer proaspăt. nu fac nimic altceva decât să mă uit în tavan, pierdută pe cărările amintirilor mele, golită de orice formă de energie. pur și simplu colind hai-hui în trecut, scormonind pe undeva pe-acolo, încercând să găsesc ceva, dar nu știu ce. pentru că acolo totul este mort.
aprind încă o țigară. tavanul e crăpat și cred că așa-i și capul meu. numai să nu sune telefonul. m-ar scoate imediat din delirul meu prin trecut și vai, ce greu mi-ar fi să revin. mi-e așa silă să mă gândesc la ce e, la ce va fi. poate de-asta nici măcar nu mai știu de capul meu, circul ăsta merge mai departe și eu în el și poate merge cum trebuie. fiecare zi trece și, o dată cu dimineața, o împachetez și o așez pe un raft, în beciul cu amintiri. nu există o ordine anume, totul e haos, de-asta plutesc în derivă.

ne-am adunat aici...bla bla. așa ar suna un speech pentru cititorii mei, dar nu mă citește nimeni așa că voi începe așa: m-am adunat aici...

de fapt, nu există niciun început. și niciun motiv de adunare. iar dacă a existat un început, nu mi-l amintesc eu. și apoi, de ce vorbesc eu de adunat? nu mă pot aduna, creierașul meu e împrăștiat. arată aproape ca un cer înstelat.

un cer văzut de pe PLANETA MONA.

momente

sunt momente când....

mă, m-am trezit cam ciufută-n dimineața aia și, când am văzut ce vreme-i afară am zis că nu supraviețuiesc iarna asta. dar, fără să-mi dau seama, m-am trezit cu un mini-bagaj făcut, o carte, sudoku pentru drum și, peste vreo oră, dârdâiam în stația de autobuz. două țigari și apare și microbuzul. dau din coate, urc, îmi găsesc un loc și mă instalez. iată-mă în drum spre casă. chiar îmi era dor să fumez la gura sobei, să găsesc cafea făcută dimineața când mă trezesc și să dorm ca o prințesă în patul meu imens. ca să nu mai zic de sistemul meu, de vinilurile din dotare, de cățelul cu care fac trânte în zăpada de un metru. uitasem de mâncarea de acasă făcută de bunică-mea care ține morțiș să mănânc tot din farfurie. și, când credeam că nu mai pot să gust nimic, mă trezesc cu un tort de ciocolată făcut de frate-mio și de cumnată-mea. delicios, altfel nu aș fi mâncat o porție măricică pentru mine.
adăugăm și o reuniune cu prieteni vechi, „ce-ai mai făcut, cum mai merge?”, „așteptam să te văd”, „și eu ți-am simțit lipsa”.

declar ziua asta zi de stat în pijamale și-n halat. zăpada e dincolo de ferestre, așa că nu mă deranjează deloc.

delirul de la 03:37

zi proastă. noapte rece. cafea și țigări și aproape că ai uitat să mănânci. încă ninge și cerul e roșu și tu îngheți pe balcon, fumezi cu mâinile tremurânde și încerci să te reconectezi la realitate. se întâmplă chestii, Mona, și tu tragi chiulul. prin ce univers te plimbi acum? hey, Mona......

dar Mona îngheța undeva pe-un balcon. o durere ascuțită n-o lăsa-n pace. libertatea ei transformată-n cușca ei, delirul ăsta stupid. haos. și „nu regret nimic” se transforma în păreri de rău scoase din bezna din mintea ei. 

cuvinte și  voci, fraze pe jumătate rostite, dacă s-ar opri, dacă s-ar face liniște. măcar puțin.

delirul de la 02:07

în toiul nopții te trezești transpirată. hainele se lipesc de corpul tău subțire. plouă. amețitor. sub tine, orașul. un oraș întreg adormit, amorțit. mort. tu, în mijlocul unui coșmar. se numește și realitate, uneori.
râuri murdare. gânduri murdare.

sunt nopți pe care nu le uiți deși nu-ți amintești nimic din ele.

uneori.

te ridici din pat, pășești cu picioarele goale pe balcon. deschizi ferestrele. un oraș întreg. aer proaspăt. atât de proaspăt încât îți sparge plămânii.
uneori e bine să ieși din fum.
și luminile. puncte mici, îndepărtate, de lumină. și undeva, marginea lumii. hăul. acolo e prăpastia aia din care urli? ca o cățea turbată.
aprinzi o țigară. în miezul nopții. transpirația îți îngheață pe spate. atârni pe margine. nu e cazul acum. o noapte interesantă.

frigul ăsta, nenorocit, te trezește la realitate. 

uneori, în miezul nopții. când mintea nu-ți dă pace. să fumezi deasupra unui oraș care nu-i al tău. care nu te vrea.

nimic ieșit din comun.

toate trec

într-o dimineață rece. într-o baie oarecare. o oglindă crăpată în colțul din stânga, jos. o dată cu ultimele straturi de fard au curs și rămășițele nopții care trecuse. 

apă curăță jumătăți de păcate. urmele de dinți de pe gât și coapse dispar în câteva zile. mustrările de conștiință dispar după primul orgasm, după primul jet de spermă.nu mai există nimic sfânt în lumea asta. copiii se nasc păcătoși din părinți păcătoși. minți bolnave cutreieră străzile orașelor îmbâcsite. noptea își aruncă negura doar ca să ascundă circul, orgia în care trăiesc aceste ființe numite oameni. să pleci de-aici cât mai repede. 

o zi goală

mă trezesc și nimic! dimineață rece de ianuarie. aș avea multe de zis.
cu plămânii sparți mai ies odată pe balcon. o țigară păstrată-n sertar, niște ness făcut în grabă. în dulcele stil clasic. ce vremuri goale! pahare de vin cu picior. haos, îmi zic. nu s-a schimbat nimic.
eu într-o imensă singurătate. mda, nu s-a schimbat nimic.


azi ar trebui să plouă. cerul îmi spune altceva, dar nu-l cred.
azi ar trebui să plouă. pământul ăsta are nevoie de apă. să crească iarba sub tălpile goale.

ce dracu, mie-mi zici?

Bine ați venit la circ!