e dimineață. soarele mă orbește, vântul urlă printre copaci. și printre frunze. tu dormi. urc la etaj, intru în dormitor, îți analizez spatele și liniile și respirația. de somn. de dimineață. miroși a copil. un copil frumos.
mă întorc în bucătărie, ceaiul e fierbinte, dacă pun mierea acum devine toxică. se moare din asta? nu contează. ce căutăm noi doi aici? eu o să plec în curând. n-am vrut niciodată să fiu un om rău, dar mi-a ieșit de fiecare dată. soarele mă orbește. pun ochelarii de soare și încep să rulez. ultimele resturi într-o cutiuță. devin moale, mă adâncesc în halatul pufos, în scaun. nu mai contează nimic. vântul și fumul și respirația ta- o aud de aici, din bucătăria asta luminată. ce căutăm noi doi aici, mă întreb din nou. dar nu mai e loc de întrebări.
forever young.....
nu. mi se face rău. îmi vine să plâng. ființa mea se agită, se zbate acolo și vrea să se elibereze. trupul o strânge, trupul ăsta slab și plin de oase gata să rupă pielea albă. de mort.
dragul meu, dacă eram la etajul 13, poate mă lăsam în voia vântului......când te vei trezi, îți vei zice: aici nu mai locuiește nimeni.
dar suntem la etajul 3. într-un oraș murdar.
și afară e primăvară și bate vântul....vântul care poate să mângâie dar și să distrugă....
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu