Mona urăște

Mona urăște din tot sufletul ei mic și jerpelit. Urăște pentru că e singura modalitate prin care se poate încărca de energie ca să-și ducă zilele. Iar zilele nu-s numărate pentru că dracii trăiesc mult, chiar fără voia lor. Mona urăște chiar dacă știe să iubească. Dar iubirea se duce repede. Și, de cele mai multe ori, se duce aiurea, în direcții greșite

Prima dată, Mona a învățat ce-i aia ură. Prima criză de nervi s-a transformat într-un delir și Mona avea doar 7 ani, dar tremura ca un demon în fața exorcizării. Apoi s-a calmat și în ea a înflorit un sentiment intens care-o făcea să zâmbească cu toți dinții ei mici și albi. Ura i-a fost alimentată în fiecare zi de-atunci și până-n zilele noastre pentru că Mona-copilul nu a fost ferită de demonii adulților care se aflau în preajmă. Cu fiecare seară în care bătrânul urla și urla Mona stătea acolo și privea, zâmbind. Nu simțea durere, doar ură. Durerea o primeau alții, nu era treaba ei. Ea știa că trebuie să urască. Era simplu.

La 16 ani, pe Mona- adolescenta rebelă a lovit-o, din plin, un alt sentiment. Nu știa cum să-l numească, nu avea pe cine să întrebe. L-a lăsat să-și facă de cap. Apoi și-a amintit de primul sentiment cunoscut și a revenit la el. La ură. Detesta cu patos. Orice. Băieți, bărbați, copii, vremea, muzica de la radio și tv-ul, își ura colegii, liceul, cărțile proaste. Începuse să se urască pe sine. Dar energia exista, era acolo.

Jumătate de deceniu mai târziu, Mona a aflat ce-o lovise la 16 ani. Iubirea, aia era. A dracului de iubire că dac-ar fi știut.... Dar trecuseră ani și se dusese și era prea târziu.

Când urăști, nu mai e loc și de iubire. Faci diabet. Mona avea o filosofie simplă.