Cred într-unul Charlie...

Ok, toată lumea a aflat(inclusiv pisicile mele- acum răspund doar la Charlie): au dat ortu` popii niște ziariști în Franța. Să le fie țărâna de Paris ușoară! Au supărat niște băieți cu caricaturile lor și băieții ăia au venit cu armele și le-au zburat creierii. E trist, desigur, mereu e trist când moare cineva. De ce s-a întâmplat așa, cine a avut dreptate și cine nu, nu comentez. Dar toată vâlva asta mă enervează. Dintr-o dată, aproape toată lumea e Charlie. Je suis Charlie în sus și-n jos. Pe Facebook, s-au schimbat poze de profil și au fost înlocuite cu Je suis Charlie. De mâine, doi-trei își vor schimba și numele din buletin. Ion Mărin Charlie. Nu înțeleg. De ce? O să învie răposații ca Isus datorită unei poze? Sunteți solidari sau ce? Simțiți și voi gloanțele deasupra căpuțului? Așa se face, frate: te duci acasă, îți așezi curul la căldurică în scaunul de la birou/fotoliu/canapea, descarci poza aia cu Je suis Charlie, o pui la tine pe profil și gata, ai făcut ceva. Te implici, nu mai dormi ca bou`, nu te mai simți ignorant. Și peste trei zile se va mai întâmpla ceva interesant și gata, ai uitat de Charlie. Charlie, who the fuck is Charlie?

Na, asta ne mai lipsea, că nu mai aveam despre ce vorbi. Se duseseră toate subiectele pe apa sâmbetei. Je suis Charlie/ Je ne suis pas Charlie. Băi, acum aștept să apară Bianca Drăgușanu la tv, să spună că-și schimbă silicoanele. Și aștept să vă schimbați pozele de la profil cu mesajul Je suis Siliconul aruncat de Bianca.

Despre bere și alți demoni

Afară plouă. Tună și fulgeră. Vreme de vară, capricioasă ca o muiere la menstruație. Deschid o doză de bere. Oh, nimic nu se compară cu sunetul acela, cu zgomotul plăcut pe care-l face acidul atunci când se eliberează. Îți gădilă urechile, domnule! Sfântă Bericică, cât te iubesc eu câteodată, în momente ca acesta, când stau cu halatul pufos strâns pe mine, în bucătărie, cu ușa deschisă. Cu vocea lui Barry White pe fundal. Când mai am doar două țigări, dar o tonă de aer proaspăt și miros de pămând ud și iarbă- bine că stau la casă, chiar și la periferia orașului. Oh, tu, bere cea de toate zilele nopțile, cum mă amețești tu atât cât să dorm liniștită, cât să visez frumos sau deloc! Sfântă Doză de Bere la 3 lei, de la magazinul din cartier! Doar muzică bună, nu tu oameni, deci nu tu stress, doar muzică urlând din boxele prăfuite ale unui Philips din 1993....și doza asta de bere. Și da, a fost cutremur, n-a crăpat nimeni, ce atâta mare scofală?!

Vineri, treișpe

　　Când am mutat peștele din acvariu într-o sticlă ca să-l iau acasă, i-am rănit o aripioară. N-am observat pe moment, ci abia când am ajuns acasă, după ce l-am plimbat prin soare, microbuz și l-am zgâlțâit până i-au tremurat gândurile lui de pește în cap. Am ajuns acasă, cu peștele avariat și cu rucsacul plin de cărți. Eram ruptă. Caniculă, deja. E-abia iulie. Nu supraviețuiesc vara asta. Unul din cățeii mei se tot agita prin curte, orb cum e, apoi am observat că e rănit. Mâine declarăm zi de veterinar. În fine, cred că urla și pisica de foame și probabil prin Somalia își mai dădeau duhul câțiva copii.
　　Aveam o stare de tot rahatul: eram irascibilă, obosită, plângăcioasă. Și nu mai suportam suferințele nimănui. Toți sufereau de câte ceva: unii de dureri, alții de foame, alții de nebunie. Eram și eu pe-acolo, pe undeva, dar suferințele lor mă dărâmau. Mi-am amintit de toți melcii călcați din greșeală, în plimbările mele după ploaie, mi-am amintit de toți cățeii mei care-au murit de bătrânețe, mi-am amintit de toate suferințele oamenilor pe care-i cunoșteam. Și toate astea mă dărâmau, mai mult ca oricând. Și-aș fi dormit, dar era cald și-n casă și-afară. Canicula curului! Băi, vara și iarna mă distrug. Oricum, când m-am pus în pat, printre cearceafurile răvășite și fierbinți, mi-am amintit de toate suferințele mele în dragoste, toate momentele în care o dădusem în bară și, din senin, mi-au apărut în fața ochilor, câteva chipuri: erau băieții ăia cărora le dădusem câte-un șut în cur. Acum, nu mai știu de ce. Știu doar că am făcut-o. Dar ce dracului mai contează acum?
　　Poate doar ceștile de cafea, vreo trei, băute într-o singură dup-amiază. Și norii ăștia adunați deasupra mea. Și deasupra voastră. Trebuie să plouă, altfel mă topesc și îmi dau și eu duhul alături de copiii din Somalia.

auuuch!

blestemate fie entorsele mușchilor dorsali și blestemat fie unguentul!

azi, în sfârșit, îmi făcui curaj să mă duc la medic pentru niște dureri de spate supărătoare. după ce tremurai ca varga în sala de așteptare- eram convinsă că cedează plămânul după atâtea și atâtea țigări- aflai că am doar o entorsă a mușchilor dorsali care se tratează cu creme, unguent și mișcare. buuun, plecai acasă fericită că nu mă curăț de cancer la plămâni, dar uitai să trec pe la farmacie să-mi cumpăr unguent. așa că, după ce ajunsei acasă și dădui marea veste: nu crăp anul ăsta!, îi făcui o vizită lu` mamaia. la cei 70+ ani ai ei, mă gândi că precis are niște unguent pentru durerile de șale. bineînțeles, mamaia chiar avea niște unguent „ d-ăla bun de înțeapă, maicăăăă, de te ia dracu”. luai unguentul și mă întorsei acasă. după ce trăsăi pijamul pe mine, o chemai pe mami să-mi facă frecție. hmm, senzația pe care mi-o lăsa crema pe piele era minunată, așa că insistai „mai pune, mami, mai pune”. la un moment dat, mama închise tubul de unguent, zise ea că e suficient. dar eu, lacomă, insistai în continuare. nu mă săturai nici după ce mama îmi zise că o ustură nasul de la unguentul vieții. în fine. termină dumneaei cu frecția și plecă. mă lăsă acolo, cu o tonă de unguent în piele- așa cerusem eu, normal- și acum, ce fac eu acum?! mă zbat în chinuri. unguentul ăsta o fi el bun, dar e ca o bombă cu efect întârziat. primele 10 minute au fost minunate, dar acum simt că ard în flăcări, mai rău ca Anna Lesko. mă ustură tot spatele, mă simt biciuită, arsă în Iad, apoi atinsă cu cuburi de gheață și tot așa. la infinit. senzația e nasoală răăăău de tot. un fier de călcat bine încins se plimbă pe spatele meu!

acum nu prea știu pe cine să înjur- la dureri înjuri, că ești om. ori pe mine că am fost lacomă și nu mi-au ajuns primele straturi de unguent, ori pe ăștia care uită să scrie în prospect că efectul are loc după 10-15 minute. mama știa ce știa, iar mamaia, sigur, nu are nicio vină, ea mă atenționase cam cât de tare „înțeapă” unguentul-minune.

În mijlocul furtunii

Dacă nu ți-e bine, ți-e rău. Dacă ți-e foarte rău, nu e bine. N-are nicio logică, dar cam așa e. Mai poți să scapi? Să te-ntorci în trecut nu poți, ce e stricat rămâne așa, ce-ai stricat tu rămâne așa și, pe deasupra, îți lasă niște răni pe conștiință, niște zgârieturi dulci-sărate dacă încerci să le lingi. Ca atunci când, dimineața, mahmur, faci un sandviș, iar lama cuțitului alunecă în carne, sângele călduț tâșnește și începi să sugi rana. De obicei sângele se oprește, dar gustul metalic, dulce-sărat, mai rămâne o perioadă acolo. Amintirile tale sunt mereu vii, te ard în continuare. Iar să mergi înainte ți-e greu, ți-e lene- lenea, boala asta a timpului modern- rămâi blocat. Te trezești în fiecare dimineață, îți faci ritualul: cafea, tutun, o mică ciocolată cu mentă, un pahar de calciu. Restul zilei te zbați să faci ceva bun, să pui mâna pe-o carte, să strângi haine pe care nu le porți și să le donezi unei case de copii. Lucruri din astea care te-ar face să nu te simți un parazit al societății. Nu că societatea asta ar fi atât de bună încât e un mare păcat că tu nu prea faci nimic, ba chiar încerci să te izolezi. Până și izolarea asta te costă ceva, în ziua de azi.

Și-așa ajunge un om să fie mort deși încă are puls, deși încă are nevoi, de orice natură. Brusc, ai o sclipire: orice-ai face, e în zadar. De-aia nu mai faci nimic. Și apoi, dintr-o dată, îți intri in zodie, începi să otrăvești, ești plină de ură, dar de data asta o împrăști peste tot, să curgă râuri, dragă, râuri de ură. Și după episodul ăsta te întorci la oameni, îți amintești cum îi iubeai, crezi că încă se poate, dar nu-ți plac, deloc deloc, și știi asta, dar te minți, încerci să trăiești printre ei, dar nu e bine, nu mai poți, nu mai știi cum funcționează oamenii. Și dintr-o dată sunteți toți defecți, handicapați emoțional. 

Și, ca trăznită, îți dai seama că în capul tău e un cocktail de stări, de sentimente. Iar cocktail-ul ăsta este cel mai prost din câte ai gustat până acum. Dacă te-ai putea opri la o stare, la un sentiment unic, ar mai merge. Dar suceala asta, învârteala asta, te distruge. Ei, până la urmă, îți zici, asta ești tu. Și trebuie să  te iubești și să iubești și animalul din tine. Să te împrietenești cu el, poate poate. Poate devine mai blând.

Să te iei de mână într-o dimineață, să te cari într-un loc liniștit, poate în poienița Paradis și să stai de vorbă cu tine, să vezi ce și cum. Să nu te mai cerți, să nu mai dai cu tine de toți pereții.

Nu-ți găsești locul, alergi dintr-un punct în altul, în speranța că te vei simți mai bine, că vei găsi un punct din care o vei lua de la început, din care lucrurile se vor așeza cum trebuie. Într-o permanentă fugă, de oameni, de tine. În bătaia vântului, fragilă, cu oasele măcinate de timp.

Și mâine e o zi, și mâine se mai pot schimba lucruri, da, da. Așa o fi. Se prea poate. Și soarele e sus pe cer, cui îi pasă? Miroase a cafea, așează-te în iarbă, ia o gură sănătoasă de aer....Deschide ochii larg, ești tu aici, mai lucidă ca niciodată și cu un zâmbet tâmpit pe față....

Marea rechineală

Ajung în stația de autobuz cu 17 minute mai devreme. Perfect, îmi zic, timp de cafea și o țigară, două. Câteva mașini sunt parcate acolo, șoferii lor stau de vorbă. Ăștia sunt rechinii orașului. Adică stau în stația de autobuz și vânează clienți, apoi înghesuie 4 într-o mașină și îi cară la Craiova. Îmi pun rucsacul jos și-mi aprind o țigară. Unul din șoferi, cel mai gras- să-i spunem Georgel- vine spre mine.

-Mergi la craiova?
-Da, dar vreau să ajung în centru, îi zic. De obicei „rechinii” merg doar până la intrare în oraș.

Intervine un al doilea șofer, foarte brunet.

-Hai mă, du-o și pe fată, faci pe-acolo stânga, o lași în centru, nu fă pe bulangiu`. Hai domnișoară, du-te cu el. dai 8 lei, ca la microbuz.

Într-un fel, îmi convine să merg cu stop-ul sau cu rechinii, ajung cu jumătate de oră mai devreme și, uneori, pot să fumez în mașină. Treaba cu rechinii e cu dus și întors: unii au tarife fixe, mai mari decât prețul unui bilet la microbuz, alții ascultă manele și-mi fac creierii varză, alții vorbesc la telefon tot drumul și scot numai tâmpenii pe gură, nu am nicio șansă să citesc ceva în cazurile astea.

Primul șoferă stă câteva secunde să digere informația apoi îmi prezintă situația: mă lasă la Piața Chiriac, ce pizda mă-sii, afacere, domnișoară. Îmi dau ochii peste cap- pe sub ochelarii de soare- și îi spun, pentru a doua oară, că eu trebuie să ajung în centru. Până la urmă se hotărăște să mă lase aproape de Universitate. Mă uit la ceas, aș ajunge cu 30 minute mai devreme- timp prețios pentru cafea.Zic hai, fie. Mergem spre mașină.

-Știi, eu o duc pe vecina Tanti Gica la spital, să-mi dai banii mai pe nevăzute, așa.

Îhâm, bine. Urc în spate. Vis-a-vis, un nene modest aștepta vreun șofer binevoitor să-l ducă până în primul sat.

-Domnu`, alo, la Dioști mergeți? Hai că vă iau eu.

Mă uit în mașină, eu eram a cincea persoană. Până să găsesc un răspuns la întrebarea „unde pizda mă-sii îl bagă și pe ăsta?”, nenea era deja instalat în portbagaj, pe o pernuță. Portbagajul spațios, n-am ce zice, dar totuși....

Șoferul ține un monolog: hai domne, până la Dioști, ce-are? Îi cunosc pe polițai, dă-i în sărăcie, că-s toți corupți, am mai mers eu în Italia cu unu, când conducea ăla, eu dormeam în portabagaj, spațiu mare, n-ai ce zice.

N-am, n-am, mă cam apucă râsul, dar mă abțin. În schimb, tanti Gica e foarte revoltată. Tanti Gica stătea ca o doamnă pe scaunul din față. Cu un sacou înflorat și-o poșetă neagră, din imitație de piele, cu o eșarfă atârnată, încerca să pară la prima tinerețe, dar ridurile adânci și podoaba capilară albită îi trădează vârsta.

-`ai mă, Georgele, ce zici, o fi bine picioru` meu? întreabă tanti Gica curioasă.
-Tanti Gico, nu-ți dau garanție, îți dau certitudine. Eu zic că e bine.
-Bine mă, dacă tu zici, îți fac un tablou, d-ăla mare frumos, cu cai. Că sunt frumoși caii.
-Tanti Gico, să știi că am deja ramă, da să-nu mi faci cu cai, mie să-mi faci cu câini. Cu un rottweiler.
-Păi cum mă?! Că sunt frumoși caii
Sunt frumoși, mai ales dacă habar n-ai cum arată un rottweiler, îmi zic în gând.

Ajungem la Dioști, nenea din portbagaj coboară. A călătorit like a boss. Din vorbă-n vorbă, tanti Gica și șoferul deschid subiectul „religie.” Tanti Gica susține că tinerii din ziua de azi nu prea calcă pragu` bisericii, urât maică, voi ăștia din ziua de azi nu mai știți ce-i aia frică de Dumnezeu, nu vă căsătoriți, faceți sex de la 14 ani, toată ziua bună ziua faceți sex, de-aia nu luați bacu`. 

- Tanti Gico, îți spune eu ție cum stă treaba cu religia, intervine șoferul. Uite, Seneca a zis despre religie că ...

STOP

Georgel, șofer de mașină cu numere de Bulgaria, ocupația principală-rechineala, încearcă să-i explice lui tanti Gica cum stă treaba cu religia, cu ajutorul lui Seneca. De parcă tanti Gica știe cine-a fost Seneca. Subiectul se închide în maxim 5 minute, cu o tanti Gica revoltată și ferm convinsă că voi, ăștia tineri, nu știți de capul vostru.

Tanti Gica, cu gura ei mare, este o adevărată hateriță. Se ia de tineri, se ia de sistemul de învățământ profesorii ăștia nu mai știu să bată copiii. că vin părinții la școală și le sar în cap. pe vremea mea, cu bătaia făceai treabă, își aduce în discuție și propriile odrasle. În fine, ajungem la Craiova. Șoferul mă lasă chiar lângă Universitate. Îmi dă bagajul din spate și îi dau 10 lei.

-Domnișoară, stai să-ți dau 2 lei înapoi, nu așa am vorbit?

Ba da. Așa e. Îmi aprind o țigară și mă îndrept spre Universitate. Chef de cursuri aproape zero. Dar cred că voi merge mai des „cu rechinii”. M-am distrat, ce pot zice....

Hector and Little Lavinia cap. II

Hector crapă într-o noapte rece de mai. Motocicleta veche care-l duce spre mare cedează, iar Hector părăsește lumea asta împrăștiat pe asfaltul umed. Moare singur, fără vreo urmă de afecțiune, fără apreciere. Înainte de impactul cu asfaltul umed, rece, Hector știe că lucrurile curg în direcția bună. Și simte, cu toate simțurile laolaltă, că nu pleacă singur din lumea asta mică și murdară.  

Lavinia își face cruce de două ori și se roagă unui Dumnezeu- în care nici ea nu crede- să-i ierte păcatele. Crucea pe care-o cară-n spate de la prima  gură nenorocită de aer și până acum s-a transformat în plumb și simte cum îi rupe coloana vertebrală. Închisă acum în lumea ei mică și prăfuită, o apucă groaza doar când se gândește la oameni, la sentimente, la străzile zgomotoase, la orele de vârf în care mașinile se blochează în trafic zeci de minute, la barurile pline, la vocile oamenilor care ajung la ea într-un zumzet asurzitor. Oamenii sunt un exercițiu de echilibru, își repetă într-una. Îi tremură mâinile pe sticla de vodkă și se plimbă bezmetică dintr-un colț în altul al camerei. Lumina albastră a neoanelor trece prin geamurile murdare de ploi și se revarsă peste mobila prăfuită, peste teancurile de pagini mâzgălite- cuvinte scrise, nerostite- peste toate obiectele strânse cu disperare de Lavinia în câțiva ani. Fiecare gură de vodkă o face să urle de durere. Buzele roase o ustură îngrozitor, dar trupul i se înmoaie pe măsură ce sticla se golește. La dracu, la dracu, urlă monstrul ăsta cu trup de femeie, blestemând ziua în care maică-sa a adus-o pe lume, chinuită, cu stropi de sudoare curgându-i pe față, țipând ca din gură de șarpe. 

Vodka curge, fără oprire. Fără simțiri, ăsta e scopul, ăsta e, să nu mai simtă nimic. Fără sentimente, sentimentele distrug. Sentimentele macină. Oamenii se pierd pe drum, la fel cum s-a rătăcit și ea, nenorocita. Patul răvășit, într-un colț, Lavinia l-a părăsit, nu mai poate să doarmă. E trei dimineața, în câteva ore se luminează, dar cum dracului să îți mai pese de lumină, de soare, de natură, când mintea ți-o ia razna, când pierzi controlul, când tot ce-ți dorești e să te pui în pat, la 3 noaptea, printre cearceafuri răvășite, iar dimineața să nu mai existe pentru tine. 

Nimic nu o scoate din transă. Un scenariu prost se derulează de câteva zile. Lavinia încetinește pasul. Gândurile o lovesc cu viteza luminii, ca niște trenuri care nu se opresc în stațiile prea mici. Gânduri, vodkă, mai multă vodkă, nu mai vreau nimic. Lavinia își dă seama că vorbește singură, vocea ei se lovește în pereți și se întoarce înapoi către ea. Sub ea orașul, vuiet, trafic. Trebuie să plec de-aici, trebuie....trebuie. Lavinia nu-și mai simte corpul. Aprinde o țigară, mâinile îi tremură, o durere ascuțită o lovește, intensă. Rapid, se estompează. Corpul îi e moale, ceva se stinge, încet. 

Va urma!