Vineri, treișpe

　　Când am mutat peștele din acvariu într-o sticlă ca să-l iau acasă, i-am rănit o aripioară. N-am observat pe moment, ci abia când am ajuns acasă, după ce l-am plimbat prin soare, microbuz și l-am zgâlțâit până i-au tremurat gândurile lui de pește în cap. Am ajuns acasă, cu peștele avariat și cu rucsacul plin de cărți. Eram ruptă. Caniculă, deja. E-abia iulie. Nu supraviețuiesc vara asta. Unul din cățeii mei se tot agita prin curte, orb cum e, apoi am observat că e rănit. Mâine declarăm zi de veterinar. În fine, cred că urla și pisica de foame și probabil prin Somalia își mai dădeau duhul câțiva copii.
　　Aveam o stare de tot rahatul: eram irascibilă, obosită, plângăcioasă. Și nu mai suportam suferințele nimănui. Toți sufereau de câte ceva: unii de dureri, alții de foame, alții de nebunie. Eram și eu pe-acolo, pe undeva, dar suferințele lor mă dărâmau. Mi-am amintit de toți melcii călcați din greșeală, în plimbările mele după ploaie, mi-am amintit de toți cățeii mei care-au murit de bătrânețe, mi-am amintit de toate suferințele oamenilor pe care-i cunoșteam. Și toate astea mă dărâmau, mai mult ca oricând. Și-aș fi dormit, dar era cald și-n casă și-afară. Canicula curului! Băi, vara și iarna mă distrug. Oricum, când m-am pus în pat, printre cearceafurile răvășite și fierbinți, mi-am amintit de toate suferințele mele în dragoste, toate momentele în care o dădusem în bară și, din senin, mi-au apărut în fața ochilor, câteva chipuri: erau băieții ăia cărora le dădusem câte-un șut în cur. Acum, nu mai știu de ce. Știu doar că am făcut-o. Dar ce dracului mai contează acum?
　　Poate doar ceștile de cafea, vreo trei, băute într-o singură dup-amiază. Și norii ăștia adunați deasupra mea. Și deasupra voastră. Trebuie să plouă, altfel mă topesc și îmi dau și eu duhul alături de copiii din Somalia.