În liniștea nopții

îți aprinzi o țigară și tragi cu sete. muzica alunecă prin crăpăturile pereților. draperiile rupte acoperă părți din podeaua care scârțaie sub fiecare pas de-al tău. cearceafurile sunt răvășite și umede. în liniștea nopții, frânturi din poveștile tale te-au trezit. prin gemurile aburite, orașul. zece etaje sub tine. deschizi ferestrele. vântul rece te taie. îți feliază corpul. ți se întăresc sfărcurile. durere. durere și sângele ăsta care fierbe. luminile orașului fac picăturile de ploaie să strălucească. lumina albăstruie inundă camera. ușile de la balcon se izbesc cu putere de pereți. vuietul traficului îți sparge timpanele. te topești în fotoliul din colț. o sticlă de vodkă doar pentru tine. și tutun. mult fum care urcă în spirale  spre tavan. din baie, se aude apa care curge în cadă. curge constant. sunetul nu-și schimbă întensitatea. îți mângâi gâtul și oasele. fiecare os de-al tău păstrează bucăți din trecut- copilăria și adolescența și așteaptă ca următoarele povești să se scrijelească acolo și să-ți intre-n măduvă. ți-e frig. cămașa neagră atârnă pe tine, deschisă. pielea prea albă, mâinile subțiri și buzele uscate de vânt. unde ești? ce faci? ce cauți? și muzica asta care alunecă...

happy end

ceva scârțâia în relația noastră și nu era patul. într-o zi a refuzat să mai prepare cafeaua și atunci, din aburii unei căni de ceai s-au născut niște semne de întrebare.
și, cafeaua mea unde e? sau nu mai e? mi-am aprins o țigară, atârnată pe pervazul ferestrei din dormitor.
nu mai fuma aici, ți-am tot zis! nu-mi zisese niciodată. acceptase să fumez în camera lui de nefumător, doar dacă ții fereastra aia deschisă că eu am probleme, eu nu am voie să stau în fumul tău!!! 
el era gamer, eu scriam, el nu fuma deloc, eu sudam țigările între ele. mai mult de-atât, eu nu vorbeam dimineață decât după a doua cafea, el bea ceai verde și încerca să slăbească.
și ceva scârțâise de la început.

mi-am făcut singură cafeaua și am așteptat. am așteptat toată ziua să-mi zică ceva. s-a jucat pe calculator, a împușcat niște zombie, și-a făcut un duș, m-a certat că iar mi-am lăsat cremele prin baie. apoi am ieșit să mă plimb singură, de capul meu.
seara și-a făcut timp pentru mine. m-a luat deoparte și mi-a explicat, cu detalii, de ce nu mai mergea nimic între noi doi.

bullshit! mi-a trimis un mesaj eu propun să ne despărțim.

de fapt, patul nu scârțâise niciodată. așa că bine! de acord!  

demonul Alcool și amicul Cui

vrei să dormi.
nu ai mai dormit bine de câteva zile, din seara când alcoolul și brațele unui el îți amorțiseră trupul și gândurile care au tăcut și te-au lăsat să dormi. acum e târziu analizând nopțile albe pe care le ai la activ.
trebuie să dormi.
țâranii ăștia urlă pe palier și scuipă semințe. beau bere și râgâie ca porcii și pizdele proaste se hlizesc și ușa asta e prea subțire. la fel și gemurile. vântul șuieră, ploaia izbește pervazul. și mai sunt și acele o sumedenie de gânduri care te freacă încontinuu. și urmează să vină o colegă-n camera care sigur îți va fute tot somnul în care se instalează până atunci. și ți-e groază. și mai e și șeful de palier care și-a terminat de cântat slujbele și parcă nu are stare și parcă ar face un control la ora asta. și e și patul ăla care scârțâie și frigiderul care bâzâie.
și ar fi demonul Alcool- care-ți amorțește toate simțurile. și dintr-o dată nu mai auzi. și, brusc, gândurile își gâsesc liniștea într-un colț și tac. și corpul e mort. ți-e lene să mai ridici brațele, să te întorci de pe o parte pe alta, să oprești muzica. dintr-o dată, după ce Alcool ar pune stăpânire pe tine, nu ai mai reacționa la nimic și ai pica în cel mai adânc somn. nu mai contează mahmureala zilei de după. dacă ai dormit suficient, faci față unei mahmureli de căcat cum ai mai făcut până acum.
și ar fi și amicul Cui- care nu-ți amorțește nimic, dar îți umple mintea de gânduri frumoase, de amintiri frumoase și clare și detaliate. și poate, de data asta, împreună cu amicul, ai da câteva telefoane unor persoane de care ți-e dor.
și ar mai fi un El- care te-ar ține-n brațe cum îți place ție, chiar așa, până abia respiri și transpiri. dar mai greu.

bă, și unii se întreabă de ce avem vicii!!! uite de-asta!

asta e

din lista mea de vise....

asta e!

oamenii vin și pleacă, locuiești azi aici, mâine acolo, sunt locuri prin care ai fost și parcă ai mai vrea și locuri pe care le urăști, sunt oameni pe care îi mai vrei și alții pe care i-ai scos din viața ta cu un șut în cur. au fost momente, zile, primăveri- toate închise în borcane pe care vrei acum să le deschizi și să simți mirosul, să auzi pe fundal vreo melodie care îți aduce aminte de ceva anume, de cineva, de vreun pat în care te-ai trezit după o beție. a fost o melodie pe care mergeai prin zăpadă în iarna aia până la colț la benzinărie să-ți cumperi tutun și o Silva Neagră și mai e o melodie pe care o ascultai nervoasă pe vreun tip care nu a înțeles, nu te-a înțeles futu-i pe mă-sa și mai e și melodia aia care-ți amintește de vreun el care te-a iubit, dar n-ai știut, n-ai știut, futu-i!
sunt oameni de care-ți amintești la un joint pe scaunul din dreapta, sunt mirosuri care te trimit direct în pub-ul de la subsol de lângă Cișmigiu, sunt zile de primăvară care împart culorile aceluași cer sub care stăteai seara pe terasa de la etajul patru cu vedere spre Dâmbovița, tolănită pe șezlong, mai e gustul de Nestea de piersici de pe banca din Bordei dintr-o noapte în care luminile bulevardului X se reflectau în lac și era puțin răcoare și puțin cald și creierul puțin invadat de fum.

asta e. astea sunt amintiri. care rămân atât de clare, cu toate detaliile, în mintea ta. și e bine că, din când în când îți țin de foame când ultimii lei i-ai lăsat pe tejghea în schimbul unui pachet de țigări.


și și și mai e mirosul de jacobs la plic verde într-o cană verde dintr-un cămin de lângă răposatul La Jeg și mai e și mirosul unei dimineți pe acoperiș în care orașul de dezmorțea și se trezea și mai sunt momente ca ăsta când tot ce fac e să-mi închid creierul și mintea în căștile din care urlă o melodie, alături de o bere Tuborg, momente ca ăsta în care nu răspund la telefon, nu răspund la salut/bună/ce faci tu? 
și plouă și e vânt și.....mi-e al dracului de dor

aici se doarme

plouă neregulat. uneori stropii de ploaie se izbesc de geam, alteori nu. vântul zboară crengile copacilor spre ferestre, geamurile subțiri se vor sparge și mii de cioburi o vor tranșa pe colega mea de cameră care doarme ca o cosânzeană în patul din apropierea ferestrei. n-ar fi simpatic? nu știu dacă ar fi sau nu, prefer să nu mă gândesc la asta, deși mintea mea poate naște multe scenarii cu un ușor miros de sânge și durere și maiștiueuce nasol pentru majoritatea, plăcut pentru unii și în fine. patul ăsta a fost exploatat, făcut praf și acum scârțâie la orice mișcare, cât de mică ar fi ea, chiar și când tastez sau întind mâna spre paharul cu apă. patul ăsta se mișcă mai rău ca o saltea cu apă când ma așez, aș ieși pe palier să fumez, deși ar fi mai indicat să dorm, mai am vreo 5 ore până la penultimul examen pe care sper să-l trec cu Sfântul Cinci. și totuși e liniște. căminiștii dorm, să doarmă, să tacă, să nu fumeze, să nu bârfească, să nu scuipe semințe, să nu mă oprească la taină când merg la baie sau la  bucătărie cu căștile în urechi, ascultând muzică, pierdută-n visare sau cum s-o numi. prefer să zâmbesc tâmp visând cu ochii deschiși decât să îi aud pe ei. să doarmă! să mă lase să mă bucur de-o liniște spartă de un strop de ploaie-n geam, un vânt puternic, un bâzâit al frigiderului, o mașină care trece cu viteză pe stradă, scârțâituri, bâzâituri, laptopul plin de praf care cârâie sau ce naiba face. ies pe palier să fumez, balconul ăla din capăt mă așteaptă, gol și rece, doar al meu, papuci pufoși, o țigară, paharul cu apă, etc. și ce bine că e liniște, ce bine că doar pașii mei se aud pe betonul rece, ce bine că se doarme!

cinci minute

încă cinci minute, am mârâit sub plapumă. dar cele cinci s-au transformat în zece, apoi în patru ore fix. m-am trezit, frânturi din seara anterioară îmi invadaseră capul
știi, să nu crezi...dar nu vreau....., 
ah dar stai chill că nu era vorba de asta, 
o bere Tuborg, te rog,
da, sigur
hai că eu plec, 
bă dar să nu înțelegi greșit
și așa mai departe. deschid un ochi, mă uit pe geamul aburit: o zi gri, fără mașini și oameni, azi e sâmbătă, nu iese nimeni din casă. pot vedea o bucată de asfalt umedă. încă plouă. vreme de căcat. mai vreau 5, ba nu, 500 de minute în pat, sub plapumă. și-o cafea.

cele cinci minute sunt  catastrofale. au futut zeci de zile, examene, planuri. doar 5 minute care s-au lungit, în final, la o zi întreagă. o zi în care nu se întâmplă nimic.

un mare NIMIC.

Delirum Tremens

o amintire dintr-o seară dintr-un alt fel de oraș

aș fi vrut puțin mai multă liniște. o garsonieră doar a mea, cu un mic balcon din fier forjat și tapet cu flori pe pereți. fără rafturi, poate. cărți peste cărți împrăștiate pe parchet. pe unele teancuri câte-o cană de ceai din ceramică, verde cu dungi albastre. și prin colțuri borcane goale de ness,  cu flori cumpărate de la bătrânele din colț de stradă. foi mâzgălite și schițe împrâștiate pe o masă cu vopseaua scorojită- masa mea de lucru. lumânări și cutii de ceai și lenjerii de pat cu floricele mărunte. uneori o sticlă de Jack și niște OCB. alteori, cafea tare dimineața la răsărit, cu picioarele urcate pe balustrada din fier forjat a balconului. 
aș fi vrut puțin mai multă liniște, dar nu primesc decât voci peste voci, voci care nu-mi aparțin. acorduri sălbatice de chitară pe fundal, o veioză aprinsă pe-un birou încarcat de cărți și mere verzi și cursuri. un perete- doar al meu, într-un cămin la etajul 3. cu vederea spre clădiri comuniste. și o gașcă de câini care latră la o lună închisă în nori. februarie, acest an 2013.
și..... aș fi vrut puțin mai multă liniște.

Câmpul de tutun

Copila fuma în exces. Topea cel puţin două pachete de ţigări pe zi. Nici nu mai conta ce fuma. De la cele mai scumpe la cele mai proaste țigări cumpărate de la buticul din cartier. Fuma de nervi, fuma de plictiseală, fuma înainte și după orice. Fuma ca să-și folosească mâinile cu degete lungi cumva. Scrisese o perioadă, sângerase pe foi. Apoi a ars tot. Amintiri, iubiri, eșecuri, dimineți de primăvară. trecutul e trecut. și dacă nu-l lași  să moară- încet dar sigur, te omoară el. te ucide cu sânge rece. Și-a zis asta în timp ce degetele lungi, cu unghii roase din carne au mai furat o țigară de pe raftul de sus. Pierdută-n fum și-n mirosul de alcool, copila și-a fumat ultima țigară.
Răndunelele- era un început trist de primăvara- au zburat de pe firele de electricitate ce împânzeau strada copilăriei ei. A rămas doar mult fum, foarte mult fum care urca în spirale spre-un cer senin. Mult fum și un miros dulce-acrișor de sânge.

gașca

suntem noi, ăia.
oile negre din familie
din clasă,
din grupă, de la locul de muncă.

și suntem mulți. uneori deprimați, frustrați, cu cinșpe eșecuri la activ, cu câteva vise făcute căcat, cu familii derutate. uneori beți sau sparți, nedormiți.
relații proaste cu familia, cu profii, cu funcționarii de la poștă, cu gorilele din club.
suntem răzvrătiți, încă rebeli, poate nu am depășit adolescența- așa ar părea uneori. dar facem și noi parte din realitate. ca și voi, domnii perfecți. noi cu atitudinea noastră devensivă, noi ăia care ne pișăm destul de des pe părerile voastre. ce urât din paaartea noastră! ahaha!!!! ahahaa X 3!

sunt o văduvă.
sunt o criminală.
mi-am ucis acum mult timp iubirea.....iubirea cuiva, iubirea față de ceva
orice.
port ură în mine, multă ură. trebuie să dau cu ea de pământ să tacă. dar nu pot.

Miss K. 

.

MAD WORLD

L.

dă-o în mă-sa de cristalografie, nu mai vreau să stăm! am închis cartea pe care o citeam și am dat cu ea de banca aia mâzgălită. L. mâzgălea și el cu un pix negru o tipă dezbrăcată.mi-a aruncat cel mai sincer zâmbet, cu întârziere. da bă, mergem. ai răbdare. țigări mai ai? aveam țigări, răbdare nu. m-am uitat la proful nostru, apoi pe pereți, m-am întrebat câte timbre a băgat la viața lui, m-am uitat iar pe pereți, apoi timpul a curs lent, prea lent.
aveți pauză, m-a trezit vocea profesorului care, deși joasă, a călcat în picioare zgomotul din amfiteatrul Ludovic Mrazec. mi-am strâns lucrurile, L. a definitivat duduia goală de pe foaia de curs și ne-am făcut loc printre zecile de studenți care nu-mi plăceau sub nicio formă, culoare, mărime. am ieșit din facultate, soarele înca lenevea pe cerul de noiembrie, era răcoare cât să mi se întărească sfârcurile sub hanoracul cu trei mărimi mai mare. așteptam apusul. l-am târât pe L. spre cămin. librăria Eminescu, covrigăriile, apoi KFC pe stânga și Cișmigiu vis-a-vis, piața M. Kogălniceanu căruia iar îi furase umbra un picior, am trecut de benzinărie și am ajuns în cămin, etajul 4, ferestrele la apus. soarele a început plimbarea către noapte, cerul lua foc. camera era intoxicată de fum. ne topisem ca niște lumânări sub lumina caldă a acelui apus de noiembrie. mă topeam pe covor, în timp ce L. își continua desenul la birou. apoi am ieșit afară și-am alergat spre apus. noaptea m-a trimis acasă, singură.