L.

dă-o în mă-sa de cristalografie, nu mai vreau să stăm! am închis cartea pe care o citeam și am dat cu ea de banca aia mâzgălită. L. mâzgălea și el cu un pix negru o tipă dezbrăcată.mi-a aruncat cel mai sincer zâmbet, cu întârziere. da bă, mergem. ai răbdare. țigări mai ai? aveam țigări, răbdare nu. m-am uitat la proful nostru, apoi pe pereți, m-am întrebat câte timbre a băgat la viața lui, m-am uitat iar pe pereți, apoi timpul a curs lent, prea lent.
aveți pauză, m-a trezit vocea profesorului care, deși joasă, a călcat în picioare zgomotul din amfiteatrul Ludovic Mrazec. mi-am strâns lucrurile, L. a definitivat duduia goală de pe foaia de curs și ne-am făcut loc printre zecile de studenți care nu-mi plăceau sub nicio formă, culoare, mărime. am ieșit din facultate, soarele înca lenevea pe cerul de noiembrie, era răcoare cât să mi se întărească sfârcurile sub hanoracul cu trei mărimi mai mare. așteptam apusul. l-am târât pe L. spre cămin. librăria Eminescu, covrigăriile, apoi KFC pe stânga și Cișmigiu vis-a-vis, piața M. Kogălniceanu căruia iar îi furase umbra un picior, am trecut de benzinărie și am ajuns în cămin, etajul 4, ferestrele la apus. soarele a început plimbarea către noapte, cerul lua foc. camera era intoxicată de fum. ne topisem ca niște lumânări sub lumina caldă a acelui apus de noiembrie. mă topeam pe covor, în timp ce L. își continua desenul la birou. apoi am ieșit afară și-am alergat spre apus. noaptea m-a trimis acasă, singură.