Hector crapă într-o noapte rece de mai. Motocicleta veche care-l duce spre mare cedează, iar Hector părăsește lumea asta împrăștiat pe asfaltul umed. Moare singur, fără vreo urmă de afecțiune, fără apreciere. Înainte de impactul cu asfaltul umed, rece, Hector știe că lucrurile curg în direcția bună. Și simte, cu toate simțurile laolaltă, că nu pleacă singur din lumea asta mică și murdară.
Lavinia își face cruce de două ori și se roagă unui Dumnezeu- în care nici ea nu crede- să-i ierte păcatele. Crucea pe care-o cară-n spate de la prima gură nenorocită de aer și până acum s-a transformat în plumb și simte cum îi rupe coloana vertebrală. Închisă acum în lumea ei mică și prăfuită, o apucă groaza doar când se gândește la oameni, la sentimente, la străzile zgomotoase, la orele de vârf în care mașinile se blochează în trafic zeci de minute, la barurile pline, la vocile oamenilor care ajung la ea într-un zumzet asurzitor. Oamenii sunt un exercițiu de echilibru, își repetă într-una. Îi tremură mâinile pe sticla de vodkă și se plimbă bezmetică dintr-un colț în altul al camerei. Lumina albastră a neoanelor trece prin geamurile murdare de ploi și se revarsă peste mobila prăfuită, peste teancurile de pagini mâzgălite- cuvinte scrise, nerostite- peste toate obiectele strânse cu disperare de Lavinia în câțiva ani. Fiecare gură de vodkă o face să urle de durere. Buzele roase o ustură îngrozitor, dar trupul i se înmoaie pe măsură ce sticla se golește. La dracu, la dracu, urlă monstrul ăsta cu trup de femeie, blestemând ziua în care maică-sa a adus-o pe lume, chinuită, cu stropi de sudoare curgându-i pe față, țipând ca din gură de șarpe.
Vodka curge, fără oprire. Fără simțiri, ăsta e scopul, ăsta e, să nu mai simtă nimic. Fără sentimente, sentimentele distrug. Sentimentele macină. Oamenii se pierd pe drum, la fel cum s-a rătăcit și ea, nenorocita. Patul răvășit, într-un colț, Lavinia l-a părăsit, nu mai poate să doarmă. E trei dimineața, în câteva ore se luminează, dar cum dracului să îți mai pese de lumină, de soare, de natură, când mintea ți-o ia razna, când pierzi controlul, când tot ce-ți dorești e să te pui în pat, la 3 noaptea, printre cearceafuri răvășite, iar dimineața să nu mai existe pentru tine.
Nimic nu o scoate din transă. Un scenariu prost se derulează de câteva zile. Lavinia încetinește pasul. Gândurile o lovesc cu viteza luminii, ca niște trenuri care nu se opresc în stațiile prea mici. Gânduri, vodkă, mai multă vodkă, nu mai vreau nimic. Lavinia își dă seama că vorbește singură, vocea ei se lovește în pereți și se întoarce înapoi către ea. Sub ea orașul, vuiet, trafic. Trebuie să plec de-aici, trebuie....trebuie. Lavinia nu-și mai simte corpul. Aprinde o țigară, mâinile îi tremură, o durere ascuțită o lovește, intensă. Rapid, se estompează. Corpul îi e moale, ceva se stinge, încet.
Va urma!
La Multi Ani!...
RăspundețiȘtergere