În mijlocul furtunii

Dacă nu ți-e bine, ți-e rău. Dacă ți-e foarte rău, nu e bine. N-are nicio logică, dar cam așa e. Mai poți să scapi? Să te-ntorci în trecut nu poți, ce e stricat rămâne așa, ce-ai stricat tu rămâne așa și, pe deasupra, îți lasă niște răni pe conștiință, niște zgârieturi dulci-sărate dacă încerci să le lingi. Ca atunci când, dimineața, mahmur, faci un sandviș, iar lama cuțitului alunecă în carne, sângele călduț tâșnește și începi să sugi rana. De obicei sângele se oprește, dar gustul metalic, dulce-sărat, mai rămâne o perioadă acolo. Amintirile tale sunt mereu vii, te ard în continuare. Iar să mergi înainte ți-e greu, ți-e lene- lenea, boala asta a timpului modern- rămâi blocat. Te trezești în fiecare dimineață, îți faci ritualul: cafea, tutun, o mică ciocolată cu mentă, un pahar de calciu. Restul zilei te zbați să faci ceva bun, să pui mâna pe-o carte, să strângi haine pe care nu le porți și să le donezi unei case de copii. Lucruri din astea care te-ar face să nu te simți un parazit al societății. Nu că societatea asta ar fi atât de bună încât e un mare păcat că tu nu prea faci nimic, ba chiar încerci să te izolezi. Până și izolarea asta te costă ceva, în ziua de azi.

Și-așa ajunge un om să fie mort deși încă are puls, deși încă are nevoi, de orice natură. Brusc, ai o sclipire: orice-ai face, e în zadar. De-aia nu mai faci nimic. Și apoi, dintr-o dată, îți intri in zodie, începi să otrăvești, ești plină de ură, dar de data asta o împrăști peste tot, să curgă râuri, dragă, râuri de ură. Și după episodul ăsta te întorci la oameni, îți amintești cum îi iubeai, crezi că încă se poate, dar nu-ți plac, deloc deloc, și știi asta, dar te minți, încerci să trăiești printre ei, dar nu e bine, nu mai poți, nu mai știi cum funcționează oamenii. Și dintr-o dată sunteți toți defecți, handicapați emoțional. 

Și, ca trăznită, îți dai seama că în capul tău e un cocktail de stări, de sentimente. Iar cocktail-ul ăsta este cel mai prost din câte ai gustat până acum. Dacă te-ai putea opri la o stare, la un sentiment unic, ar mai merge. Dar suceala asta, învârteala asta, te distruge. Ei, până la urmă, îți zici, asta ești tu. Și trebuie să  te iubești și să iubești și animalul din tine. Să te împrietenești cu el, poate poate. Poate devine mai blând.

Să te iei de mână într-o dimineață, să te cari într-un loc liniștit, poate în poienița Paradis și să stai de vorbă cu tine, să vezi ce și cum. Să nu te mai cerți, să nu mai dai cu tine de toți pereții.

Nu-ți găsești locul, alergi dintr-un punct în altul, în speranța că te vei simți mai bine, că vei găsi un punct din care o vei lua de la început, din care lucrurile se vor așeza cum trebuie. Într-o permanentă fugă, de oameni, de tine. În bătaia vântului, fragilă, cu oasele măcinate de timp.

Și mâine e o zi, și mâine se mai pot schimba lucruri, da, da. Așa o fi. Se prea poate. Și soarele e sus pe cer, cui îi pasă? Miroase a cafea, așează-te în iarbă, ia o gură sănătoasă de aer....Deschide ochii larg, ești tu aici, mai lucidă ca niciodată și cu un zâmbet tâmpit pe față....