Era cârciuma mea preferată, cu tavan crăpat și rock în boxe. Și bere la preț studențesc. Eu nu mai eram student pe vremea aia, terminasem de mult facultatea sau ea pe mine. Mă simțeam bătrân și singur și rămâsesem fără job. Nu mai așteptam nimic de la viață. Speram la o motocicletă și-un drum către eternitate. Sau ce-o fi după ce mori. Era o seară de sfârșit de iarnă. Se topeau zăpezile. Bucureștiul arăta ca după război. Urât oraș. Mergeam cu bocancii greoi pe Unirii, îngândurat. Mă săturasem de singurătate și de mintea mea haosată. Prin cârciuma aia întâlneam oameni, foști colegi și depănam amintiri din studenție. Și era o seară ca oricare alta în care, împins de plictis și de depresie, ieșeam să-mi beau mințile, poate mai uitam de mine și de-ale mele. Ajunsesem în cârciumă. Mă întâmpină Judas Priest/A tocuh of evil. Și mai era ceva. Nu-mi venea să cred. Mai exista cineva în universul ăsta, ca mine.
La prima masă din colț, niște bocanci galbeni îmi sar în ochi. Și apoi ridic privirea și văd un cap cu părul roșu prins într-o codiță. Și-o față tristă, îngândurată. Nu zâmbește deloc. Nu schițează niciun gest. Doar trage de-o bere neagră și se vede clar că vrea să uite ceva. Ceva anume sau poate tot. Bea din berea aia de parcă e tot ce i-a mai rămas. Știu cum e. Cunosc atât de bine starea asta. Dar vreau să o cunosc pe ea. Are o privire ciudată. Se uită-n jos cu ură, scârbită de tot ce mișcă și nu mai mișcă. Scârbită de ea, poate. Eu sunt fascinat. Îi simt ura și scârba. Ajung până la mine, pe calea aerului. Mă lovesc emoțiile ei. Îmi iau o bere, mă așez la masa din fața ei. Nu vreau să o privesc ca un psihopat, nu vreau să o sperii. Pare genul care mi-ar da cu sticla-n cap, după ce ar goli-o, evident. Pare genul de....trebuie să o cunosc. Nu știu cum să o abordez. Încerc să mă gândesc la alte lucruri. Îmi amintesc de căminul în care stăteam în studenție, de acoperișul de pe care priveam stelele, pe la 3 dimineața. Singur. Mă uit pe fereastră. Pe străduța asta, se plimbă tot soiul de oameni: rockeri, punkiști, hipioate cu sânii la vedere, turiști, cerșetori. La mesele de pe terasă se bea multă bere, se ciocnesc sticlele. Minore cu cercei peste tot, pletoși. Cândva, eram și eu ca ei. Acum, părul mi-a albit, mă dor toate, port ochelari, mi s-a rărit părul dar nu vreau să-l tund. Mi se face dor de Vamă, valuri, vomă. Tinerețe. Oare fata asta a fost vreodată-n Vamă? Îmi place de ea. Nu o cunosc, dar aș pleca în lume cu ea. Pe motocicletă. Să uităm de restul. Aproape se înserează. Mă întreb dacă mă observă. Sunt și eu un ciudat, la fel ca ea, până la urmă. Beau o bere singur și mă uit pe geam.
-Hey, salve! aud o voce de copil. Subțire. Sună ca vocea lui Alice, din teatrul radiofonic. De-acum o mie de ani.
E ea, ciudățica asta. Și e la masa mea, cu berea în mână. Aproape goală. E subțire, e slabă. Dacă aș atinge-o, cred că s-ar zdrobi. Nu mai arăt nici eu ca pe vremuri. E doar oase copila asta. Nu pot să zic nimic. Se așează.
-Salut, îi zic până la urmă. Cu vocea sugrumată. Am o vârstă și mă lovesc emoțiile. Ce bou sunt, uneori! Bine că e beznă, cred că-s roșu la față.
- Eu sunt Mona.
Îmi întinde mâna. Are unghiile roase, dar nu chiar din carne. Și niște urme de lac roșu. Îi spun cum mă cheamă și încerc să zâmbesc. Îmi iese. Ea nu zâmbește. Deloc. Are buzele mici, roase și ele. Și niște urme de sânge.
Momente de tăcere. Ea gustă ultimul strop de bere. Și a mea se termină. O întreb dacă îi iau o bere. Mă duc la bar. Mă uit spre ea. Aprinde o țigară. E băiețoasă. Nu are prea multă feminitate, dar asta nu mă împiedică să mă gândesc la ea. Goală. Sub mine. Respirând greu. Revin la masă cu berile. Îi zâmbesc. Zâmbește și ea. Peste tot haosul care i se citește în privire și prin toată bezna din cârciumă, zâmbetul ei e luminos. Și cald. Aproape că iau foc.
va urma
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu