planeta Mona

sunt adâncită într-o melancolie de zile mari. și de atâtea zile...încât încep să cred că asta-i starea mea de bază și doar uneori ies din băltoaca asta și respir aer proaspăt. nu fac nimic altceva decât să mă uit în tavan, pierdută pe cărările amintirilor mele, golită de orice formă de energie. pur și simplu colind hai-hui în trecut, scormonind pe undeva pe-acolo, încercând să găsesc ceva, dar nu știu ce. pentru că acolo totul este mort.
aprind încă o țigară. tavanul e crăpat și cred că așa-i și capul meu. numai să nu sune telefonul. m-ar scoate imediat din delirul meu prin trecut și vai, ce greu mi-ar fi să revin. mi-e așa silă să mă gândesc la ce e, la ce va fi. poate de-asta nici măcar nu mai știu de capul meu, circul ăsta merge mai departe și eu în el și poate merge cum trebuie. fiecare zi trece și, o dată cu dimineața, o împachetez și o așez pe un raft, în beciul cu amintiri. nu există o ordine anume, totul e haos, de-asta plutesc în derivă.

ne-am adunat aici...bla bla. așa ar suna un speech pentru cititorii mei, dar nu mă citește nimeni așa că voi începe așa: m-am adunat aici...

de fapt, nu există niciun început. și niciun motiv de adunare. iar dacă a existat un început, nu mi-l amintesc eu. și apoi, de ce vorbesc eu de adunat? nu mă pot aduna, creierașul meu e împrăștiat. arată aproape ca un cer înstelat.

un cer văzut de pe PLANETA MONA.