E clipa aia cand..cand...cand, la dracu, ai un nod in gat, cuvintele n-ar mai putea sa iasa oricat ai insista, iti pierzi aerul, respiri sacadat si... iti vine sa plangi. Si ai plange pentru tot, te apasa vinovatia pentru absolut orice, ca ti-ai lovit odata cainele, ca ai urlat la mama, ca ai facut o mica tampenie- te simti vinovat si pentru aia. Dar nu poti sa plangi. Lacrimile se opresc undeva.
Si cand stateam pe marginea patului, exact inainte sa ies la o tigara, la aer, lacrimile au izbucnit, au spart malurile ca un rau involburat si mi-au inundat fata si gatul. Abia respiram, nu mi-am putut opri glasul si-am trezit toata casa. Am fugit afara, pe alee, aproape cazusem in iarba, ma impiedicasem de firele de iarba crescute in exces de la ploile din primavara. Luna atat de alba si pura si plina imi curgea printre stele, din cerul negru. Imi curgea pe fata cum curgeau lacrimile alea fierbinti si nu-ntelegeam de ce, de ce dracului chiar pe drumul spre casa m-am trezit in cel mai adanc trip si nici acum nu am iesit de acolo. Cand chiar pe drum ieseam de sub cerul poluat al Bucurestiului, prin camp, mirosea a grau, incepeau stelele sa se vada, mi se lua ceata de pe ochi, paienjenisul trecutului... de ce?
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu