Aleg o carte din raftul de cărți. se numește Iubire la suprapreț și-mi amintesc că am cumpărat-o în ultimul an de liceu dintr-un supermarket din București într-o duminică- mă întorsesem din Vamă. O răsfoiesc puțin și cade ceva din ea. E o fotografie. De la distanță abia disting anul: 2003. Acum 10 ani. O ridic și o întorc.
E o fotografie cu mine și tata pe stadion, la un meci de divizia B, cred. Nu asta e important. E o zi de toamnă, pot să-mi dau seama după culorile cerului și frunzele copacilor care înconjurau stadionul. Eu stau în brațele tatălui meu și zâmbesc. Mă uit în gol, undeva în stânga jos. Am un zâmbet sincer, dar totuși pot să disting o urmă de tristețe. Se întâmplă să fii și trist la 11 ani. Port o geacă portocalie, veche și decolorată. Am purtat-o până când fermoarul ruginit nu a mai vrut să funcționeze. Pe cap port o bentiță lată, tricotată de mama, în două culori: galben și albastru. Părul negru și foarte lung îmi cade pe umeri. La câteva luni după, în vara anului următor, mi-am tuns părul foarte scurt. Nu-mi amintesc de ce. Tata are o privire încruntată. Ochii lui sunt de un gol nesfârșit. Se află la ani lumină distanță de strălucirea de altă dată. E încruntat. Pot citi dezamăgirea pe buzele lui. Suntem apropiați. Cred că încă ne înțelegeam bine și ascultam muzică împreună. Și acum mai ascultăm, dar parcă nu mai e ce-a fost. Au trecut anii, el a îmbătrânit, eu am crescut, m-am maturizat și-am început să înțeleg lucrurile altfel. Acum înțeleg expresiile noastre din acea fotografie. Și nu le voi uita niciodată. E clar că lucrurile începuseră să meargă într-o direcție greșită.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu