...

mai bine nu te-ai uita-n ochii mei. n-aș ști să-ți spun cu exactitate dacă te pierzi sau nu. și dacă te-ai pierde, nu aș ști unde. 
aia e! am zis de atâtea ori și poate am făcut prost că am acceptat, că m-am resemntat atât, dar atât de ușor, încât acum parcă am un regret. sau mai multe. eu știu?! nu mai știu nimic. se prăbușesc porțile universului meu, lumea mea se stinge încet, cade, decade, se alege praful. nori de praf, să mori de durere și-altceva nimic. 
nu, nu, nu înțelege greșit! tu ești bine unde ești, mai bine decât înainte. iau toată vina asupra mea pentru...pentru tot. tu vezi-ți de ale tale, dragul meu.... lasă-mi ochi, lasă-mi mintea...lasă-mă și du-te. te așteaptă ceva mai bun, sunt convinsă. mergi înainte! 
eu mă opresc aici. nu mă mai satisface nimic. nu te mai uita-n ochii mei, acum în  ultima secundă. îi închid și aștept să cadă pereții și tavanul și să mă îngroape. vise putrezite. zâmbetul ăsta nu-i al meu. e-atât de fals. să-l șterg, zic. 

lasă....e un final decent. așa trebuie să fie toate finalurile: simple. nu se va agita nimeni. nu sunt motive. aia e! iar și iar. până la final. până la finalizare. 

și totuși...

gândurile astea...parcă nu-s ale mele. nu le mai pot controla...