nu poate. și poate nu vrea?!

E frig.
Toamna neagră pentru tine.
Umbli ca o descreierată, slăbită, cu oasele lovindu-se unele de altele sub pielea palidă. În sutien, cu halatul strâns pe corpul tău subțire.
Ochii tăi negri adânciți în orbite.
Cu mâinile tremurânde pe ceașca de cafea la ora 7, în bucătăria rece.
Și albă.
Ca tine.
Cu părul vâlvoi prins într-un coc simplu.
Cu o urmă de sânge pe buzele mușcate.
Cu gândurile vraiște în toiul nopții.
Cu ochii fixați în stelele din tavan.
Pierdută printre cearceafurile reci.
Singură.
Asta ești tu: o umbră.
O amintire mâzgălită a unui copil frumos.
Asta ești tu, cea care te scalzi în mlaștină, printre buruieni crescute aiurea.

Asta ești tu în fiecare dimineață.
În fiecare noapte cu o carte în mână, din care nu poți citi.
Asta ești tu, asistând amorțită la scena de pe care ai picat.
Pe balconul de la biserica catolică tu fumai în clasa a 11a țigări lungi.
Și asta nu are nicio legătură, dar poate îți amintești de tine cum erai.